Chungking e o trupă a cărei apariţie nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat calculatoare şi internet. Sean Hennesey, un veteran al scenei din Brighton, a început să se joace pe calculatorul său, fiind ajutat de mai mulţi prieteni şi, realizând că prietena sa chiar poate să cânte, a pus de o formaţie. “Following” e cea mai celebrp piesă a lor, datorită prezenţei sale pe coloana sonoră a serialului Nip/Tuck.
Atunci când ai impresia că iubeşti mult pe cineva, dar din nişte motive anume ori nu primeşti răspunsul pe care îl aşteptai ori totul se termină, vine întrebarea logică: o să mai iubesc vreodată pe cineva? Cam cu această situaţie se ocupă această piesă de la Lavander Diamond, o trupă americană de folk/country-pop. Becky Stark e vocalista formaţiei, a cărei farmec şi prezenţă scenică au contribuit la succesul formaţiei.
O familie fericită
Californication – 1×12 – The Last Walz (sfârşit de sezon)
Atunci când ai multe de spus 1000 de lucruri unei persoane, dar 990 le pierzi doar atunci când o vezi, când ştii că nici măcar alea 10 lucruri pe care le mai ţii minte nu vor avea nici un efect decât acela de a o face să îi fie milă de tine, te gândeşti că ar fi bine să deschizi un alt subiect de conversaţie, cum ar fi, de exemplu, navetele spaţiale, podurile sau orice altceva sau să nu îi mai spui nimic.
Say Hi to Your Mom, care am impresia că acum se cheamă doar Say Hi, e proiectul unui individ care stă în Brooklyn şi se numeşte Eric Elbogen, care şi-a înregistrat albumele acasă la el, folosind chitare, sintetizatoare şi drum-machine-uri, albume pe care şi le distribuie singur, într-un mod foarte indie şi DIY. Indivizii ceilalţi doi din fotografie sunt probabil 2 colaboratori ai lui Eric.
Tocmai am ascultat noul album semnat Beirut, The Flying Club Cup si deja indraznesc sa afirm ca este unul dintre cele mai interesante discuri pe care le-am auzit in 2007. Zach Condon nu renunta nici acum la influentele balcanice pe care le-a imbinant cu atata maiestrie in precedentul Gulag Orkestar dar mai adauga in schimb parfumul fermecator al chansonetelor frantuzesti si al folclorului galic. Trompetele, pianul, acordeonul si vioara confera un aer distinct si exotic ce aminteste de inceputul secolului trecut, iar vocea lui placuta tonul usor deprimat à la Rufus Wainwright reflecta o sinceritate deosebit de emotionanta, daca nu chiar inefabila. Va rog sa ascultati neaparat Nantes, o piesa foarte frumoasa care sintetizeaza in parte originalitatea stilului pe care-l abordeaza artistul.
De ceva timp tot intentionez sa postez si eu ceva pe aici pe langa datele de la concerte ( nu imi asum responsabilitatea pentru anularea lor sau modificarea orelor). Blog-ul parca e tot mai popular (tell all your friends !!! ) si cautari amuzante nu ezita sa apara (Andrei stie despre ce vorbesc)
Muzica acum: multumesc Bogdan pentru piesa care imi invioreaza toate diminetile si ma face sa merg dansand si cantand la liceu. DA! Chiar asa…greu de crezut (sau nu) ca la 6 dimineata eu cant in fata oglinzii. Totul se datoreaza celor de la Skybox, 5 baieti din Phoenix, Arizona care au parasit desertul cald si calm pentru a se muta intr-un loc total opus, Chicago. In mod ciudat, frigul si lipsa soarelui au avut un efect pozitiv asupra formatiei, ei castigand atentia mai multor formatii de renume ( The Figurines, Forward Russia) precum si a unui numar mare de fani.
Nancy, cu cuţitul la gâtul Celiei
Weeds – 3×12 – The Dark Time
Dexter, găsindu-şi consolarea în braţele Lilei
Dexter – 2×05 – The Dark Defender
O melodie despre cum se pot răci relaţiile între doi oameni care obişnuiau să petreacă, să bea şi să se drogheze împreună. 1990s sunt scoţieni, iar prima impresie care îţi poate veni după ce îi asculţi e că seamănă cu compatrioţii lor de la Franz Ferdinand, cel puţin această piesă e în stilul arhiducelui, ceea ce nu e foarte surprinzător, având în vedere că la un moment dat, atât Kopranos, cât şi toboşarul Thomson au făcut parte din 1990s. “You’re Supposed to Be My Friend” e u single de-al lor apărut anul trecut, în timp ce albumul de debuit a apărut de abia anul acesta, spre deosebire de Franz Ferdinand care a scos deja două albume şi se pregăteşte pentru al treilea.
Helou, helou. Ăsta fiind semnul că incă mai trăiesc, dincolo de pomenirile de pe aici.
Forţându-mi limbajul, aş putea spune că respir cu ajutorul aparatelor, intrucât muzică mai nouă, care să mă trezească la viaţă, in ultimul timp nu am gasit. Cu câteva excepţii, trupele tinere pe care le-am ascultat in ultimele şase luni mi se par care de care mai plată. Nici o sclipire, nici urmă de ceva original, spus sincer. Cu puţin noroc, o să ajung şi cu indie-ul ăsta la saturaţie.
Desigur, sporadic dai şi peste câte un Vampire Weekend, Twang sau Twilight Sad, dar asta nu schimbă foarte multe. E doar un semn că in marea asta de pseudo-talente mai există şi câte un om care ştie muzică şi are ceva nou de spus. Impresia generală rămâne, in cele din urmă, neschimbată.
Şi atunci un prieten iţi prezintă nişte americani. Cu state vechi, şi cu un vocabular bogat. Ii asculţi, şi redescoperi că muzica poate fi simplă, fără să plictisească, şi că, interpretată adecvat, ea devine cea mai bună alegere. Deci, Okkervil River. Căci cu The National mi-am innebunit deja cunoscuţii.
