Annuals e o trupă des comparată cu The Arcade Fire, Sufjan Stevens, Animal Collective şi Broken Social Scene datorită stilului muzical şi a reprezentaţiilor lor live intense. Datorită prezenţei pe multe bloguri şi datorită cronicilor pozitive, Annuals e considerată a fi o “blog band”. Eu văd în “Dry Clothes” şi ceva influenţe Beatles, melodia fiind de pe albumul lor de debut, “Be He Me”, album care a apărut acum vreun an. Şi cu asta am terminat treaba şi pe luna asta şi sper ca luna viitoare să am mai mult timp şi să aleg muzică şi mai interesantă. Un sincer “La mulţi ani” pentru mine!

Annuals – Dry Clothes

Nina Nastasia e o cântăreaţă şi compozitoare din New York, care prin 2000 a scos independent un album pe nume “Dogs”, album care i-a plăcut mult lui John Peel. Au mai trecut însă 7 ani de atunci, iar Nina s-a hotărât să colaboreze cu un percuţionist din trupa australiană de rock instrumental Dirty Three, percuţionist pe nume Jim White, rezultatul fiind albumul “You Follow Me”, album pe care e şi “The Day I Would Bury You”, o melodie foarte frumoasă despre cum poţi să urăşti pe cineva atât de mult în cât aştepţi ziua în care îl vei îngropa, o melodie pe care o dedic Anei.

Nina Nastasia and Jim White – The Day I Would Bury You

De la rockul Orientului Mijlociu din anii 2080 ne întoarcem în Marea Britanie la muzică mai puţin psihedelică, dar mai dansabilă, mai precis la “mânjii” de la Foals, o formaţie de dance-punk, care combină indie cu elemente de math rock şi techno, cu rezultate foarte bune, aş putea spune. Nu au încă un album scos, dar au câteva single-uri, Nancy sigur a auzit de ei, iar luna viitoare urmează să cânte prin Anglia în deschidere la Bloc Party, în caz că sunteţi acolo.

Foals – Hummer

Yeasayer e o formaţie din Brooklyn, care îşi descrie muzica drept “Middle Eastern-psych-pop-snap-gospel” şi al cărei album de debut a apărut acum vreo lună, album care se cheamă “All Hour Cymbals” şi în care acţiunea e plasată undeva în viitor, în Orientul Mijlociu, unde oamenii poarte robe turquoise, trăiesc în turnuri de cristal şi ascultă albume de Peter Gabriel. “2080″ e o melodie excelentă, care mi-a trimis-o Julien, pentru ca apoi să uit de ea şi să o regăsesc în căutările mele lunare de muzică nouă pentru blog, amintindu-mi cumva de “Roscoe” de la Midlake.

Yeasayer – 2080

În primul rând, deoarece azi e sfântul Andrei, tin sa îmi urez un sincer “La mulţi ani!”. În al doilea rând, deoarece azi e ultima zi a lunii, am să sărbătoresc această zi prin scrierea a 5 posturi, adică restul de melodii despre care trebuia să fi scris până acum. The Pains of Being Pure at Heart e o trupă din New York, care cântă o muzică puţin ciudată, zgomotoasă, dar şi visătoare.

The Pains of Being Pure at Heart – The Pains of Being Pure at Heart

http://www.myspace.com/thepainsofbeingpureatheart

De Lekman cred că am auzit prima oară la Bjorker, că îi plăcea să pună aşa ceva la radio. Jens Lekman e un muzician suedez care cântă indie-pop şi are melodii cu versuri melancolice, romantice şi ironice, câteodată având un umor sec şi ciudat. După ce şi-a scos la CD writer câteva albume, a fost remarcat de către un label indie suedez şi apoi de unul american, care se cheamă Secretly Canadian, label care i-a scos prin septembrie un excelent album, “Night Falls over Kortedala”.

Însă nu am scris acest articol să vorbesc despre Lekman, se pot găsi uşor multe informaţii despre el, ci am ales să pun această melodie datorită versurilor sale, care sunt despre Jens Lekman şi sora lui şi care s-ar putea potrivi cu faptul că am şi eu o soră, iar azi se întâmplă ca ea să împlinească 18 ani, eu gândindu-mă că asta e o modalitate frumoasă de a-i spune “La mulţi ani!”. Probabil că ea se întreabă de ce am pus poza de mai sus, care e şi coperta la “Night Falls over Kortedala” şi care n-are nicio legătură cu faptul că azi e ziua ei, dar mie mi se pare că descrie foarte bine muzica lui Lekman. Deci “La mulţi ani, a mică!”.

Jens Lekman – Opposite of Hallelujah

Richard Hawley, adică tipul din poza asta mare, e din Sheffield care a făcut destule la viaţa lui, având acum vreo 40 de ani şi o carieră în spate ca membru al formaţiei de britpop The Longpigs, ca persoană care a cântat cu Pulp, fiind şi prieten bun cu Jarvis Cocker, ca artist solo, ultimul, “Lady’s Bridge” având un destul de mare succes în Marea Britatie şi ca muzician de sesiune, unde a făcut şi lucruri bune, dar şi crime împotriva muzicii, cum ar fi participarea la înregistrarea cover-ul la “Under the Bridge” de către All Saints. “Valentine” e de pe “Lady’s Bridge” un album care i-a adus şi o nominalizare la premiul Mercury.

Richard Hawley – Valentine

Holy Fuck e o trupă de care cântă muzică electronică, bazându-se pe improvizaţie şi experimentare pentru a obţine în concerte un sound electronic fără a folosi laptop-uri, programare sau loop-uri. Originalitatea şi modul lor de lucru le-au adus o oarecare notorietate pe scena canadiană, cântând şi în afară în deschiderea unor trupe ca Wolf Parade, !!! sau Mouse on Mars. “The Pulse” e o piesă de pe albumul lor de anul acesta, “LP”, fiind înregistrată live la o emisiune radio.

Holy Fuck – The Pulse

Nişte oameni din Liverpool, de fapt doi localnici şi un norvegian venit acolo la studii, s-au întâlnit la LIPA (Liverpool Institute for Performing Arts) şi au început să se prostească, făcând o formaţie cu nume de animal cu marsupiu. Faptul că erau la LIPA i-a ajutat să aibă nişte concerte prin China, iar luna trecută au debutat cu “A Guide to Love, Loss & Desperation”, lansând în acelaşi timp şi acest single, “Let’s Dance to Joy Division”, cu scopul de a promova albumul. Desigur, cam tot în această perioadă a apărut biopic-ul despre Ian Curtis, liderul sinucigaş al Joy Division-ului, film pe care vi-l recomand cu căldură.

The Wombats – Let’s Dance to Joy Division

the bird and the bee sunt Inara George, despre care s-a zis (pe buna dreptate!) ca ar fi o varianta moderna a lui Audrey Hepburn cu o voce angelica, si producatorul Greg Kurstin care a mai colaborat pana acum si cu artisti precum Beck sau Lily Allen.
Dupa ce ne-au incantat la inceputul anului cu albumul lor de debut, au revenit in aceasta toamna ca un nou EP – Please Clap Your hands, adica 4 piese noi plus un cover dupa Bee Gees la How Deep Is Your Love.

Duo-ul de pop/electronica din sudul Californiei ne propune o muzica inspirata de ritmurile braziliene de bossa nova si de psihedelismul celor de la Beach Boys, o muzica insorita si inaltatoare, perfecta pentru a ne lua gandul de la iarna care e pe cale sa vina.

the bird and the bee – man

the bird and the bee – again & again