2005 a fost un an bun pentru indie. De ce spun asta? Pentru că 2007 a fost dominat şi de noile albume ale formaţiilor care au debutat în 2005 sau au scos album în acest an. La capitolul album secund, am avut dezamăgiri (Hard-Fi, chiar şi Clap Your Hands Say Yeah), albume mediocre (Bloc Pary, The Go! Team, Art Brut, Maximo Park) şi foarte bune/excelente (Arcade Fire, LCD Soundsystem, Arctic Monkeys, Babyshambles). Iar dacă mă uit pe topul din 2005, 11 din cele 16 formaţii din top au scos album în 2007, iar 5 dintre acestea se găsesc şi în topul anului 2007.

Trecând de statistici, 2007 a fost un an bun, dar un an mai multe de confirmări, deoarece nu am dat peste prea multe debuturi spectaculoase, deşi au fost câteva care mi-au plăcut (Justice, The Maccabees, The Strange Death of Liberal England, Butcher Boy, Bon Iver, Säkert!, Yeasayer, A Sunny Day in Glasgow, Cold War Kids, Kate Nash, Klaxons, St. Vincent etc.). Statistic, avem 8 albume america, 3 britanice şi câte unul din Canada, Franţa şi Suedia, 3 debuturi. Desigur, e foarte posibil să fi neîndreptăţit o grămadă de albume, dar lista completă e:

1. Radiohead – In Rainbows
2. LCD Soundsystem – Sound of Silver
3. Arcade Fire – Neon Bible
4. Klaxons – Myths of the Near Future
5. The National – Boxer
6. Arctic Monkeys – Your Favourite Worst Nightmare
7. Beirut – The Flying Cup Club
8. Justice – †
9. Panda Bear – Person Pitch
10. Interpol – Our Love to Adminre
11. Babyshambles – Shotter’s Nation
12. The White Stripes – Icky Thump
13. The Smashing Pumpkins – Zeitgeist
14. Jens Lekman – Night Falls Over Kortedala
15. The Polyphonic Spree – The Fragile Army
16. The Maccabees – Colout It In

În România, 2007 a fost un an excelent. În primul rând pentru concerte, eu am fost la Stufstock şi la Muse, dar au mai fost o grămadă de alte evenimente. În al doilea rând pentru că a început să se contureze tot mai mult o scenă indie, 2007 fiind un an al revelaţiilor pentru mine, pentru că nu credeam că o să scriu pe acest blog de prea multe formaţii româneşti. În al treilrea rând, datorită albumelor apărute, sper să nu uit nici unul în enumerare.

Kumm au făcut 10 ani şi au scos un DVD şi au cântat printr-o grămadă de locuri, Byron a plecat din Urma şi a scos un album foarte bun, album care mie mi-a plăcut foarte foarte mult, Mani Gutău şi-a ocupat timpul şi cu certatul cu Byron şi cu susţinutul lui Băsescu (o bilă neagră din partea mea, nu neapărat susţinerea personajului, ci mai mult prezentarea acestuia ca fiind un martir şi un salvator al României), dar s-a apucat de făcut împrumuturi, de făcut coperte şi de strâns din dinţi până a scos un album al Urmei înregistrat de pe la jumătatea lui 2006, album foarte bun şi el, păcat că nu e susţinut de nişte concerte. Travka au făcut ca Radiohead şi şi-au pus albumul gratis pe net, un album care sună foarte bine, iar Alternosfera au scos şi eu un album bun. Firma a scos un album pe care încă nu am apucat să îl ascult, dar care cred că e bun, la fel şi Implant pentru Refuz.

În zona indie, din câte ştiu, doar văduvaBOB a reuşit să scoată ceva pe CD, un EP cu versuri prea gay, în sensul homosexual al cuvântului, şi muzică OK. Pe hip-hop, Paraziţii au scos poate cel mai bun album al lor, iar restul sunt ori prea proşti ori prea ţărani ori prea necunoscuţi. Pe electro, Şuie Paparude au scos un album foarte bun, iar, în rest, Viţa de vie a scos un album decent, cei de la Iris au scos a nu ştiu câta oară ultimul lor album înainte să moară Minculescu, iar Taxi a scos un album bun, pe care din păcate nimeni nu l-a băgat în seamă.

Deci dacă e să fac topul 5 pentru România şi să nu iau în cosiderare best-of-ul de la Kumm, topul ar fi aşa:

1. Byron – Forbidden Drama
2. Urma – Trend Off
3. Travka – Vreau să simt Praga
4. Alternosfera – Visători cu plumb în ochi
5. Şuie Paparude – A fost odată
Menţiuni speciale: Paraziţii – Slalom printre cretini şi Firma şi I.P.R.

Cât despre blog, 2007 a fost un an bun, am trecut şi pe .ro, am început să fim din ce în ce mai vizitaţi, constant cu vreo 50-60 de unici pe zi, cu un boom datorită apariţiei în Republik (sper) şi a recenziilor şi ştirilor despre Stufstock, Muse şi a altor concerte. De asemenea, tot prin 2007 au început să scrie şi alţi oameni pe blog, în afară de mine şi de Leafy (sincer nu mai ţin minte dacă Nancy şi Bjorker au scris ceva şi în 2006 şi mi-e lene să caut), dar rezultatele nu au fost chiar cele sperate, în sensul că tot eu am scris majoritatea articolelor de pe blog, ceea ce mi se pare relativ normal atât timp cât nimeni nu are o obligaţie faţă de mine sau de blog şi scrie din plăcere, eu scriind mai mult deoarece am obligaţie faţă de blog.

Ce se anunţă pe viitor? Pe plan personal urmează vreo 4 luni prin Finlanda, în Joensuu, un fel de Suceava a Finlandei, deci voi avea mai mult timp să mă ocup de blog, deşi nu am nicio idee măreaţă de a-l dezvolta şi nici nu prea văd în ce direcţii ar progresa, atât timp cât nu am extraordinar de mult timp să mă ocup de el, iar restul de colaboratori scriu destul de rar. Însă prevăd că nu se va închide în 2008, dar va merge cam în ritmul ultimelor 2-3 luni. Tot în 2008 dau licenţa, termin facultatea, mă angajez şi devin şi eu o altă cărămidă din zid până ies la pensie sau mor. Arbeit macht frei!

După cum era de aşteptat, mai ales după ce am anunţat restul de 15 albume din listă, câştigătorul titlului de albumul indie/alternative al anului 2007 este “In Rainbows”. Pe lângă revoluţionarul său mod de distribuţie, ce a primit multe laude, dar şi multe critici (ceva de genul că Radiohead au făcut un lucru revoluţionar că şi-au dat albumul online şi practic gratis, dar au făcut asta pentru că, la câţi bani au, îşi pot permite asta), “In Rainbows” are melodii foarte bune, unele care aduc aminte de primele albume, mai rock, ale Radiohead, altele cu urme electronice ca în perioada Kid A şi o copertă foarte urâtă, cel puţin pentru varianta online. “Reckoner” e melodia care îmi place cel mai mult de pe album.

Radiohead – Reckoner

Pe locul 2 se află tipul ala care seamănă cu Klaxons (pun intended), James Murphy aka LCD Soundsystem, care a reuşit un album foarte reuşit, “Sound of Silver”. “Someone Great” e una dintre cele mai bune de pe album, care conţine bucăţi şi din melodia compusă pentru Nike, “45:33″.

LCD Soundsystem – Someone Great

După cum am scris în repetate rânduri pe acest blog, Arcade Fire e de departe formaţia mea favorită, aşa că de abia am aşteptat să ascult “Neon Bible”. Cu un handicap mare din start, adică aşteptarea de a egala excelentul “Funeral”, “Neon Bible” a reuşit să îmi împlinească o mare parte din aşteptări, deşi unii l-au caracterizat ca fiind bombastic şi superficial. Chiar dacă per ansamblu are versuri are versuri mai deprimante ca pe “Funeral”, un oarecare optimism transpare din melodii, lipsindu-i şi morbiditatea şi o parte din magnetismul şi consistenţa primului album. Din această cauză, “Neon Bible” e doar pe locul 3 în topul anului 2007, iar “Ocean of Noise” e una dintre cele mai deprimante piese de pe el.

Arcade Fire – Ocean of Noise

Elefant e una din puţinele trupe despre care merită să scrii la orice oră, in orice moment, indiferent de câte treburi ai pe cap. Din motive personale, până acum nu am reuşit să şi respect regula asta.

Solistul e un argentinian, plimbat destul intre cele două Americi, care are avantajul de a nu fi fost bombardat de prejudecăţile diferiţilor critici şi doctoranzi in bun simţ muzical. Şi-a trecut favoriţii din adolescenţă prin filtrul propriu, adult, şi impreună cu alţi trei oameni a scos in 2003 un prim album. Următorul pas a fost The Black Magic Show, lansat pe 18 aprilie 2006, album prin intermediul căruia i-am descoperit, acum o lună. Nu aduc nimic nou in peisaj, dar le stă atât de bine in melanjul Interpol-Dave Matthews-others, că m-au convins după doar câteva ascultări.

Făcând o paralelă, ţin să mărturisesc că am o simpatie nebună pentru anul care tocmai a inceput. Iar ceea ce mă bucură inimaginabil e filozofia mai veche potrivit căreia inceputurile proaste vin la pachet cu finaluri şi mai şi. Welcome to the black magic show!

Elefant – Black Magic Show

Cumpară

Acum vreun an şi ceva, aproape doi, Leafy îmi zicea de Klaxons şi punea o melodie cu ei pe blog. Un pic mai târziu, Nancy avea o obsesie cu Klaxons. “Myths of the Near Future” a fost un album foarte bine primit, care a creat un trend ce a ajuns să se cheme nu-rave, obţinând şi Premiul Mercury. “It’s Not Over Yet” e una dintre cele mai bune melodii de pe album, dar puţină lume ştie că e un cover după o melodie compusă de Rob Davies/Paul Oakenfold/Michael Wyzgowski şi cântat de Grace.

Klaxons – It’s Not Over Yet

Pe locul 5 se află un album foarte bun şi foarte bine închegat, al cărui absenţă din top 3 e determinat doar de unele obsesii personale ale mele şi de alte albume pe care le-am ascultat mai bun. “Boxer” nu e un album care îţi place imediat, îl asculţi obsesiv câteva săptămâni şi după aceea nu vrei să auzi de el, e un album mai subtil care devine mai bun cu fiecare ascultare, cu esenţe de Leonard Cohen sau Joy Division, iar “Guest Room” e o melodie care îmi place.

The National – Guest Room

Arctic Monkeys e singura formaţie care a prins topul de sfârşit de an în toţi cei trei ani ai lui. Prima oară cu albumul neoficial “Beneath the Bordwalk”, a doua oară cu albumul de debut, iar acum cu deja al doilea album, “Favourite Worst Nightmare”. Ar putea părea că încearcă să bată fierul cât e cald şi să profite la maxim de succesul lor, dar “Favourite Worst Nightmare” diferă mult faţă de primul lor album, are oarece influenţe nu-rave şi e mai greu şi mai rapid. “Flourescent Adolescent” e una dintre puţinele melodii care îmi aduc aminte de primul album, la versuri contribuind şi prietena de atunci al lui Alex Turner.

Arctic Monkeys – Flourescent Adolescent

“The Flying Club Cup” e un album superb, în care şi-a băgat coada şi Owen Pallet (Final Fantasy), mai ales la aranjamentele orchestrale, un album inspirat de Jacques Brel şi şansonetele franţuzeşti, în stilul distinctiv Beirut. “Guyamas Sonora” e o melodie absolut superbă despre care aş vrea să scriu mai multe, dar nu pot.

Beirut – Guyamas Sonora

Folosind un clişeu, intrăm în ritm de dance în prima jumătate a clasamentului, cu un album foarte bun al celor doi francezi ce cântă sub numele de Justice. “†” e unul dintre cele mai bune albume dance ale anului, iar “Waters of Nazareth”, unul dintre primele lor single-uri, e un melanj reuşit de pop, dance şi noise.

Justice – Waters of Nazareth