Închei o lună cam anostă din viaţa blogului cu vreo 3 coveruri după “Seven Nation Army”, 2 după “Don’t Look Back in Anger”. 1 după “My Generation” şi 0 după orice altă melodie.
Dräp En Hund – Seven Nation Army (The White Stripes Cover)
Nostalgia 77 – Seven Nation Army (The White Stripes Cover)
Vivek Shraya – Seven Nation Army (The White Stripes Cover)
Devendra Banhart – Don’t Look Back In Anger (Oasis Cover)
Foto 1: Un tip cu tricou roşu e în planul secund şi nu se uită la Mădălina
Este o vorba veche care spune ca ‘Omu` cand nu are noroc e si ghinionist’. Acuma nu stiu cat e de adevarata, dar a fost suficient ca inainte sa plecam noi la Peninsula zicea la meteo ca va fi Cloudy. N-a fost asa, ca a plouat cu galeata. Noroiul era pana la glezne si ei, neasfaltand zona, arata ca dupa razboi cu balti si o tentativa de pietris care nu reusea sa faca fata la cateva sute de oameni care se perindau pe acolo tot la 10 minute.
Anul asta mi-am luat bilet pe 3 zile, iar festivalul nu mai tine 5 zile ca alta data, din motive financiare -banuiesc eu. Mancare a fost mai multa ca la Bestfest, mai buna, mai variata, berea se vindea si la doza, iar preturile erau cam aceleasi, dar se plateste cu bani gheata. Oamenii sunt majoritari maghiari, romaneste se vorbeste foarte putin, dar si daca sunt beti-muti si te lovesc din greseala isi cer scuze, spre deosebire de romani care sunt in stare sa te ia la bataie. Cu asta inchei pledoaria pro-unguri si defaimarea poporului roman si povestesc cum a fost miercuri.
Foto 2: Un chitarist de la Highlight care vrea să arate fioros deoarece mama lui nu era prin zonă.
Foto 3: Solista şi toboşarul de la Highlight
Dupa ce Zdob&Zdub au contramandat concertul lor din motive de sanatate (se refac inca dupa un accident de circulatie) m-am gandit automat ca la Weekend Stage nu mai avem ce vedea.In consecinta distractia s-a mutat la MS Stage unde erau Highlight (RO) de la 17:30. O trupa tanara care suna foarte melodios, dar a caror experienta nu prea vasta ii facea sa arate oarecum stangaci. O solista foarte subtire si mica, dar cu o voce puternica ne-a facut sa ne simtim bine asa ca am ramas pana la sfarsit. Au urmat la aceeasi scena The Amsterdams pe care am insistat sa-i vad pentru ca i-am ratat cu cateva zile in urma la Bucuresti, dar se pare ca vremea nu a fost de partea lor, deoarece ploaia le-a alungat fanii. A fost nice ‘Taking Care of Anna’, dar urmau Luna Amara.
Foto 3: Andrei de la The Amsterdams
Pana atunci ploaia se oprise asa ca preferatii Peninsulei de vreo 3 ani incoace s-au intors. Vara asta am umblat peste tot si am dat nas in nas cu Mihnea oriunde m-am proptit=>nici Tg.Muresul nu a facut exceptie. Cei de la Luna Amara au venit cu un BMW cu numar de Cj si cu aferentul NIN, au cantat si piese noi si creatii mai vechi si, spre surprinderea mea, Folclor inca a facut lumea sa sara. Highlight: coverul dupa NIN-The Hand that Feeds(evident).
La Omul cu Sobolani nu am stat din 2 motive: unul il reprezinta ‘cotitura’ pe care a luat-o formatia cand Dan a anulat ceva concert prin Moldova (Andrei completează: chiar în Iaşi, când Dan a avut un atac de panică pentru că nu i-a plăcut camera de hotel), dupa ce s-a mutilat ‘nazal’ si cel de-al doilea si cel mai pregnant e ca urmau Suie la Kiss Arena. Sa nu mentionez ca pe OCS i-am vazut anul trecut in aceleasi circumstante, deci si ei, ca si Luna Amara, nu mai au nimic nou de spus pentru mine, momentan.
In cealalta parte a locatiei era Dj Di Santo, un portughez care suna bine , dar fara prea mare priza la un public care astepta disperat Suie. Acelasi public format din copii de 17 ani care mi-au distrus geanta si aproape m-au calcat in picioare la piesele cu ‘lalala’ . Totul ma facea sa-mi pun intrebarea traditionala ‘mama ta stie ce faci cand nu esti acasa?’, dar vorba lu` Mihnea ‘this one is for the masses’. Copiii au ‘behait’ doar piesele mai recente, multi dintre ei nici nu auzisera de Ajutor si veneau in cort doar la niste refrene mai acatari. Si cum multa lume stie cat sunt de carcotasa mai voi opri aici la caracterizarea lor, deoarece concertul a fost exceptional ca de fiecare data. Au inceput mixand ‘ Nicotine, Valium, Vicodin, Marijuana, Ecstasy and Alcohol C-c-c-c-c-cocaine…’,adica Feel Good Hit of the Summer Queens Of the Stone Age si Song 2 – Blur.
Foto 5: Un om de ordine care şi-ar fi dorit să fie la un concert cu Guţă
Grupul Suie Paparude s-a format in toamna anului 1993 in Club A: un chitarist, un tobosar, un basist (MihaiDobre), un clapetist (Mihai Campineanu) care abordau un stil alternativ – new-wave (epoca New Order). Dupa mai multe schimbari, formula finala de succes ramane Michi, Dobrica si Junkyard. Nu sunt sigura, dar am impresia ca oamenii i-au votat nestapanit si asta i-a determinat pe organizatori sa-i invite anual la Peninsula.
Pe mine ma fac sa dansez si asta e foarte mare lucru. Au incheiat cu ‘Pentru inimi’ care e by far cea mai buna creatie a lor si au venit la bis ‘Cu zambetul pe buze’. Daca ar fi un top romanesc cu ‘100 bands to see in a lifetime’ pentru mine Suie sigur ar fi in primele 10. Ii sfatuiesc pe cei care nu i-ati vazut live niciodata sa mergeti cu proxima ocazie.
Ultimele ore din ziua de miercuri le-am petrecut la Adam Freeland care m-a violat auditiv si la Vida&Vida care aveau niste viniluri faine pentru 4 dimineata.
O ora mai tarziu eram acasa si dormeam sa ma refac pentru vineri.
Un nou teaser vizual pentru seria de articole despre Ilosaarirock 2008, articole pe care nu le-am scris încă, dar care sper că le voi scrie cât de curând.
Din când în când, dar cam rar, îmi verific mailul catharticmedia de la Yahoo! şi mai dau de propuneri interesante. Celor care vor un răspuns mai prompt de la mine le recomand form-ul de contact de la Contact sau direct comentariu pe blog. Oricum, mix-ul de la OneDay e foarte interesant, se cheamă “Your First Indie Summer”, câteva piese de pe el fiind şi aici pe blog. Comunicatul lor de presa e:
Oneday.ro este un site ce isi propune sa reflecte interesul local pentru muzica independenta in diferite proiecte care sa apropie trupe si public, sa creeze o comunitate. Consideram ca exista o nevoie pentru evenimente care sa aduca scena indie intr-un plan mult mai vizibil decat pana acum, si propunem ca prim proiect lansarea unei compilatii care sa reuneasca astfel de trupe si sa le faca accesibile intr-un singur loc tuturor iubitorilor de muzica.
“Your First Indie Summer” reuneste trupe care au ca numitor comun un singur lucru: canta din si cu placere. Pe langa nume deja consacrate ca Silent Strike si ab4, Oneday iti propune sa descoperi la adresa www.oneday.ro/mix1 ca si in Romania se poate canta “pe bune”. Dupa cum o spune si adresa, acesta este primul din seria de proiecte pe care le gandim pentru promovarea pe plan national si de ce nu si international a trupelor noi din muzica romaneasca.
Multumim caselor de productie ONE Music si La Strada Music, trupelor si partenerilor de promovare ca au facut posibil acest lucru si va invitam sa luati muzica alaturi de voi in aceasta vara vizitand www.oneday.ro.
Mix-ul se poate dowloada direct de aici, sau, dacă vreţi să le daţi celor de la OneDay adresa de mail, intraţi pe www.oneday.ro/mix1. Felicitările mele pentru iniţiativă şi sper să mai fie multe mix-uri de acest fel, atât în format mp3, cât şi pe CD sau DVD.
Ne place R.E.M., Björk şi Alanis Morissette, aşa că am găsit nişte coveruri interesante la piesele lor, piese cântate de artişti indie. Ce pot scrie mai mult?
You Say Party! We Say Die! – Nightswimming (R.E.M. Cover)
Shout Out Louds – Man On The Moon (R.E.M. Cover)
Frida Hyvönen – Everybody Hurts (R.E.M. Cover)
30 Seconds To Mars – Hunter (Björk Cover)
Liars – Army Of Me (Björk Cover)
No Age – It’s Oh So Quiet (Björk Cover)
Scala & Kolacny Brothers – You Oughta Know (Alanis Morissette Cover)
Acum vreo 2-3 ani mergeam în maxi-taxi şi auzeam la radio un cover la “Last Nite” în care un DJ şi vreo divă îşi băteau pur şi simplu joc de melodie, făcând-o house. Eu am găsit însă trei cover-uri mai mult decât decente la piesă. De asemenea, The Cure e o formaţie ale căror melodii sunt cântate de mulţi oameni şi, de obicei, bine, iar toată selecţia de pe azi se termină cu The Strokes cântând o melodie a lui Lou Reed şi cu Owen cântând o melodie a formaţiei care l-a făcut cunoscut pe Lou Reed.
Why? – Close to Me (The Cure Cover)
The Watson Twins – Just Like Heaven (The Cure Cover)
The Get Up Kids – Close To Me (The Cure Cover)
Adele – Last Nite (The Strokes Cover)
Ryan Adams – Last Nite (The Strokes Cover)
The Detroit Cobras – Last Nite (The Strokes Cover)
Nu prea am scris nimic în ultimul timp, aşa că ar fi cazul să pun nişte mp3-uri şi, deoarece încep aşa târziu, urmează tot o lunp de coveruri (de fapt două săptămâni). Încep cu două cover-uri după Calvin Harris, urmează apoi Hot Chip, ca să menţin tenta electro am mai ales The Klaxons, LCD Soundsystem şi Massive Attack, terminând apoi într-o tentă indie cu melodii compuse de cei de la Vampire Weekend sau Peter, Bjorn and John. Habar n-am cines Dragonette, The Misarable Rich sau Shugo Tokumaru.
The Editors – Acceptable In The 80s (Calvin Harris Cover)
Dragonette – The Boys (Calvin Harris Cover)
Duffy – Ready For The Floor (Hot Chip Cover)
The Miserable Rich – Over and Over (Hot Chip Cover)
Goldfrapp – It’s Not Over Yet (The Klaxons Cover)
Mika – Teardrop (Massive Attack Cover)
Mystery Jets – One (Blake’s Got A New Face) with Natty (Vampire Weekend Cover)
As fi ipocrita sa spun ca mi-a placut in mod deosebit vreo formatie de la festival. Da, stiu, puteti sa dati cu parul fanii Manics sau Alanis sau Stereophonics. Da, recunosc, am ascultat, imi plac toti, dar nici unul nu ma face sa-mi belesc ochii de uimire si sa mi se ridice parul pe mana.
Fac eu ce fac si tot dupa masa ajung la Romexpo si mult prea tarziu sa mai prind Veritasaga. De ceilalti nici nu mai vorbesc ca eram ca o veverita pe prafuri asteptand ceea ce urma sa fie by far cel mai bun concert din viata mea. Urmeaza acum fraza tipica, incepe cu ‘tin sa multumesc pe aceasta cale…’deoarece chiar tin sa le multumesc celor de la The Amsterdams ca au acceptat invitatia de a canta la Bestival, facandu-ma astfel pe mine sa castig pariind pe ei. Vreau sa le transmit ca nu am ajuns sa-i vad intr-o manifestare psihedelica dar promit ca-mi fac timp sa ajung la Peninsula si sa rup fasu` acolo.
Foto 10: Stereophonics în plină acţiune
Gnadind in perspectiva ‘am schiopatat’ pana la Kraak & Smaak, care din cate imi dau eu seama o inlocuiau pe Santogold.N-am inteles eu foarte multe dar stiu ca au o solista superba, naturala in miscari si… ce mai, o prezenta de nota 10. Dupa cateva beri, molesita de caldura Bucurestiului pe care nu-l cunosc si neobisnuita cu zapuseala aia de cacat ne-am postat la Stereophonics. Astia au atitudinea aia de rock n roll care mie personal imi place, pentru ca eram rebela in tinerete. Am vazut ca lumea stia versurile dar mie mi-era rusine sa cant cu pustoaicele asa ca am preferat sa bat ritmul din picior sa nu creada lumea ca-s drogata. Dupa “I Miss You Now” si “Maybe Tomorrow” mi-am dat seama ca Stereophonics au cantat tare, ad literam atat de tare incat sarea pe mine camasa, adica au fost si sunt in continuare ganditi sa lucreze ca o ‘trupa de stadion’, deci nu sa apara pe niste betoane jegoase dintr-o capitala obscura. Cateva minute mai tarziu am concluzionat ca ador coperta albumului lor Pull the Pin si… atat. Sunt hot in geci de piele si… atat. Pentru ca atractia serii din punct de vedere vestimentar a fost evident Róisín Marie Murphy.
Foto 11: Sunrise Avenue, o formaţie din ţara în care Andrei culege căpşuni
A durat atat de mult ca tehnicienii sa pregateasca scena incat oamenii s-au plictisit asteptand.Intre timp am dat o tura pe la Sunrise Avenue, care m-au dus cu gandul la niste Him mai tineri, dar fara vlaga (indreptatit) si de la care am migrat sa imbuc ceva. Intre timp Roisin era gata si a inceput sa schimbe tinutele. Avea cele mai elegante manusi rosii pe care le-am vazut, cu o croiala adanca pana la degete si niste bluze mulate care o fac fara indoiala dazzling cum spun englezii. Cu doua backing vocals de toata frumusetea si o aura aproape mistica, solista a carui nume nu stiu sa-l citesc – eu il pronunt in franceza – m-a lasat masca la “You Know Me Better” si “If We’re in Love”. Asteptarea a meritat.
Foto 12: Mrs. Murphy pe ecran
La Nelly Furtado nu am mai ajuns din motive lesne de inteles. Singura trupa pe care am asteptat-o in .ro 3 ani s-a decis intr-un final sa vina: Manu Chao cu ai lui Radio Bemba Sound System au fost de neoprit. Pe langa bonusul vizual – era imbracat cu tricolorul si cel auditiv-a pronuntat Bucureşti si nu alte cacaturi cosmice sclifosite sau variatiuni pe tema asta – totul, de la lumini pana la public, a fost exceptional.
Manu cântă în franceză, engleză, spaniolă, catalană, portugheză, galiţiană, arabă şi wolof. Ultima nici nu stiu ce inseamna. Important e ca el canta. Crescut in suburbiile Parisului a invatat multe de la artistii de pe strada si nu s-a sfiit niciodata sa-si faca publice convingerile religioase si politice. Muzica lui Manu Chao are numeroase influenţe: rock, sansoneta, salsa, reggae, ska şi raï (stil algerian). Sa ma apuc de toate epitetele din lume sa descriu cum a fost ar fi prea putin si poate ridicol sau chiar un semn de snobism. Asa ca ma abtin. Dar era atat de multa lume ca nu mai aveam aer. Stateam langa niste nemti si l-am rugat pe Mihai sa ma ridice sa vad publicul. Atunci mi-am dat seama ca am cei mai bine investiti 240 ron din viata mea. Si am cantat si am cantat si am cantat. Imi aminteste de replica aia din Fight Club ‘I ran. I ran until my muscles burned and my veins pumped battery acid. Then I ran some more.’
Foto 13: Manu Chao, tot pe ecran
Cam asa a fost si la mine doar ca ma dureau buzele si gleznele de la topaiala. Am vazut cateva fete bete care se mosheau in fata mea, am aflat ca G. Bush e cel mai mare terorist de pe planeta si ca nu conteaza ce limba vorbesti pentru ca toti intelegem o chitara si o toba. Manu ne-a multumit frumos pentru ca am stiut versurile de la “Welcome to Tijuana”, “Blood and Fire”, “Mala Vida” si “Rumba de Barcelona”. Stiau ei ca trebuie sa cante si piese mai vechi precum “Clandestino”, dar nici noi nu ne-am lasat mai prejos. Din pacate nu a fost si “Minha Galera” una din preferatele mele dar nu mai conteaza acum. Nu are rost sa insir playlistul; nu mai tin minte tot ce s-a scandat/interpretat. Ei au fost profund impresionati dupa 3 bisuri, au promis ca vor reveni, iar noi eram transpirati si cu ochii bulbucati ca niste broaste injectate cu energizante. Daca mai vin poate ii prinde si Nelly mai ales ca si ea voia sa-i vada cantand.
Am batut tot drumul ala pe caldura si praf. Sa ma bucur si sa beau o bere rece. Sa cunosc lume noua si sa ma relaxez. Sa-mi placa sa cred ca inca suntem liberi. Dar mai ales pentru ca speranta moare ultima.
Astept The Killers la anu` si pot sa dau coltu` linistita.
Foto 5: Deluka cu colanti de www.pitzipoanca.org
Ce nu-mi place la marile festivaluri e mancarea: scumpa si in cantitati microscopice. Nici Bestfestu` nu face exceptie. Marele avantaj e ca poti plati cu niste jetoane facute special pentru eveniment si nu trebuie sa porti bani gheata la tine. Dar noi ne-am dus pentru muzica si nu pentru altceva. Sambata dupa ce am pranzit in familie am ajuns abia pe la 18 la locul cu pricina tocmai la timp cand cantau Deluka. Ellie Innocenti si Kris Kovacs, s-au intalnit in 2004 in Birmingham, fiind la acea vreme implicati in proiecte diferite. Solista e foarte dezinvolta, avea niste colanti cu imprimeu de leopard si canta foarte inalt. Aducea fizic si vocal cu solista de la Yeah Yeah Yeahs, dar instrumental imi amintea de un sunet proaspat gen Franz Ferdinand.
Foto 6: Un tip de la The Hot Stewards cu tricou cu Dylan
Pe la 19 ne-am infiintat la The Hot Stewards, probabil sigur cea mai amuzanta formatie prezenta. Cei şase membri, toti cu numele de Steward – evident, formează un cover band ce cânta în varianta punk-rock hituri celebre ale anilor 80. Olandezi fiind, erau ‘fumati’, asa ca ne-au facut cunostinta cu Dylan din BH 90210, cu pantalonii lor de trening mulati si ne-au aratat cu degetul hotelul unde stau. Chiar daca muzical vorbind nu-mi mai place punkul asta nu m-a impiedicat sa ma distrez copios.
Peste Neo si Nouvelle Vague am sarit din motive lesne de inteles: Kaizer Chiefs si Manic Street Preachers, totul fiind in ordinea prioritatilor.
Foto 7: Manics pe un ecran
Manic Street Preachers au fost cea mai asteptata trupa de sambata. Dupa ce au tinut sa ne reaminteasca si ei ca membrul disparut in 1995 are mari sanse sa nu se mai intoarca (neoficial e foarte funny) , au inceput sa cante in uralele multimii. Manics sunt o trupa mai batrana decat credeam eu dar cu multa verva si pasiune.J ames Dean Bradfield ne-a zis ca vrea sa ne bucure cu “Umbrella” fiindca Rihanna este (si parafrazez) ‘a very nice lady with a very nice booty’ si ne-am extaziat, iar Nicky Wire a venit cu microfonul lui pufos, dar noua nu ne-a placut. Am asteptat sa vedem “Motorcycle Emptiness”, “AutumnSong” , “Your Love Alone Is Not Enough” si “You Stole The Sun From My Heart”. Lume multa, spre surprinderea mea foarte multi pusti si fete cu parul in vant, dar si oameni mai in varsta care-i asculta cu acelasi suflu de acum 10 ani.
Foto 8: Kaizer Chiefs
Cu chef de joaca ne-am dus mai ‘lalalala’ in gand la Kaizer Chiefs pe care i-am simpatizat cel mai mult fiindca sunt genul de trupa care stiu ca daca nu ai piese grozave, trebuie sa faci neaparat ceva sa compensezi pe scena, adica sa te urci pe stalpi si sa bagi crowd surfing. De pe Employment imi plac absolut toate piesele si solistul cel grasut (care intre timp e mai fit) a cantat exemplar ‘Oh My God”, ”Everyday I Love You Less and Less” si ”Ruby”. La “I Predict A Riot” si “Na Na Na Na Naa” eram iepurila-topaila, iar Ricky Wilson e un fel de Robbie in devenire. Cu lumini si incurajari au incheiat dupa bis, ireprosabil de profesionist ca doar is britanici. (ce naiba!)
Foto 9: Mihai şi Mădălina (gavozdita) la Silent Disco
Intre cateva pregatiri de scule pe scena m-am perindat si la Silent Disco, zona castilor wireless sa ma relaxez. De somn si de voie buna.
Si la mai mare!
P.S. La BestFest Aftershock nu am mai ajuns ca nu mai aveam bani.
Da, ştiu, n-am mai scris de mult nici n-am mai pus muzică pe blog, dar, în afară starea de plictiseală şi oarece depresie pe care am avut-o în ultimul timp, în afară de muncă, un alt motiv e că am fost la Ilosaarirock 2008, unul dintre cele mai populare festivaluri din Finlanda, care se întâmplă să fie la 100 de metri de locul unde lucrez. Am făcut o grămadă de poze, de fapt 400, dintre care măcar jumătate sunt rateuri şi am să scriu nişte articole cu privire la asta. Până atunci, vă las cu un teaser:
