Am început cam târziu să scriu despre piesele pe care le-am ales luna asta, aşa că era de aşteptat să nu am timp să scriu câte un articol pentru fiecare. Aşa că, în loc să scriu 9 articole diferite, am să scriu unul singur, ceea ce nu ar trebui să vă oprească să ascultaţi melodiile, pentru că, aproape toate, sunt interesante.

Încep cu Pepe Deluxé, una dintre formaţiile mele finlandeze preferate, pe care am şi avut ocazia să o vă live la Ilosaarirock. Pepe Deluxé face un amestec demenţial de hip hop, big beat, breakbeat şi downtempo, sunând bizar şi aproape suprarealist, având însă mai mult succes în Marea Britanie decât în ţara natală, plină de amatori de muzici un pic mai grele. Pepe are 3 albume, pe care vi le recomand cu căldură, “Mischief of Cloud Six” deschizându-l pe ultimul.

Pepe Deluxé – Mischief of Cloud Six

Rămân pe felia de electro, dar mai pop de data aceasta, cu Ladytron, o formaţie din Liverpool aflată deja la al patrulea album, “Velocifero”, care merită ascultat.

Ladytron – I’m Not Scared

După cum se observă, nu prea se găseşte rap sau hip-hop pe acest blog, din simplu motiv că, pentru acest gen, raportul artişti buni/artişti proşti este foarte mic. Acum vreo 10 ani îmi cumpăram “Version 2.0” de la Garbage sau “Voyeur” de la Vank, în timp ce mulţi colegi îşi cumpărau casete cu BUG Mafia şi Paraziţii, iar un moment hotărâtor în evoluţia gusturilor mele de devorator de muzică pop a fost atunci când, având bani doar de o casetă, am ales “Razna” de la Omul cu Şobolani în dauna “Nici o problemă” de la Paraziţii. Aş putea scrie mai mult de ce nu prea îmi place acest gen, dar n-ar avea niciun sens asta, deoarece descoperiri recente ca Dan Le Sac vs. Scroobius Pip sau The Cool Kids m-au făcut să mai renunţ la prejudecăţi. The Cool Kids sunt 2 rapperi care vor să aducă înapoi atmosfera anului 1988, cântând un old-school cu versuri banale, inspirate din viaţa de zi cu zi.

The Cool Kids – Mikey Rocks

Get Cape. Wear Cape. Fly e proiectul şi formaţia unui artist englez destul de tânăr, Sam Duckworth, care cântă o combinaţie de indie rock, folk şi electronică, cele două albume ale sale fiind destul de bine apreciate de către presa britanică.

Get Cape. Wear Cape. Fly – An Oak Tree

Current 93 e un proiect mai obscur şi foarte interesant, care e activ de prin anii ‘80 şi care se încadrează în sferele folk-ului cu influenţe apocaliptice, muzicii experimentale, neo-folk-ului, dark ambient-ului sau post-industrialului. “Black Sheeps Ate the Sky” e ultimul album de studio al proiectului condus de un anume David Tibet, având şi câţiva vocalişti invitaţi, cum ar fi şi Antony Hegarty, pentru această piesă.

Current 93 – Beautiful Dancing Dust [Vocals Antony]

Van She e o trupă din Sydney al cărei album de debut a apărut în acest an şi care a început cu puternice influenţe opzeciste şi synth-pop, dezvoltându-şi apoi un sound mai texturat şi mai potrivit pentru zilele noastre, “Virgin Suicide” fiind o piesă mai atmosferică, neamintind deloc de influenţele iniţiale ale formaţiei.

Van She – Virgin Suicide

Hot Club De Paris e o trupă din Liverpool, care cântă un indie rock britanic, care nu iese prin prea multe lucruri în evidenţă, dar este melodic şi sună OK.

Hot Club De Paris – Hey Housebrick

The Wave Pictures e un trio londonez, coleg de casă de discuri cu Hot Club de Paris, care a scris o frumoasă şi ironică melodie de dragoste pe nume “I Love You Like a Madman”.

The Wave Pictures – I Love You Like a Madman

The Romanian Empire e o nouă dovadă în susţinerea declaraţiei preşedintelui moldovean Vladimir Voronin că România e unul dintre ultimele state imperialiste din Europa. Dar, ca în bancurile cu Radio Erevan, imperialiştii români sunt de fapt danezi şi americani (ăştia da imperialişti) şi cântă un fel de rock atmosferic care alunecă uşor spre post-rock. Tot ce mai scrie despre ei e în daneză, aşa că nu mai pot să vă spun decât ce mai spuneam colegilor moldoveni de modul: “Trăiască imperiul Românesc!”.

The Romanian Empire – Now Becomes Now

Lykke Li este numele de scenă al cântăreţei Li Lykke Timotej Zachrisson, originară din Suedia, dar care a călătorit destul de mult din cauza părinţilor, ajungând la un moment dat să ajungă prin New York să înregistreze muzică, dorind pe la începuturi să emuleze hip-hop-ul. Din fericire, asta nu s-a întâmplat, iar acum avem destule bijuterii indie pop de la ea, albumul ei de debut care a apărut anul acesta fiind produs de Björn de la Peter Björn & John.

Lykke Li – Little Bit

Foto: http://www.myspace.com/daworldfamousohsnap

Nu prea am idee cine e OH SNAP!!, adică tipul din stânga pozei de mai sus, aşa că îl las pe el să se descrie, în engleză:

Who is OH SNAP!!?, What is OH SNAP!!?, and mostly, Why is OH SNAP!!? These questions could take a lifetime to answer. A self-professed check-to-check millionaire and inventor of the Fab-U-Fly lifestyle, OH SNAP!! is everything that is right, and wrong with society. Not really a DJ, and not really a rapper, as both imply talent, OH SNAP!! is trying to conquer the world with his average looks, average flow, and his “you might like him, you might not like him” personality. Raised on gangster hip-hop in the suburbs of Maryland, OH SNAP!! has lived the vicarious hustler lifestyle through many of hip-hop’s greats including 50 Cent, Biggie, MC Ren, Ice Cube, Eazy E, Dre, and that other guy from NWA, I can’t remember his name though. In the past few years, OH SNAP!! has seen society plunge into a deep depression and as a Buddhist, OH SNAP!! has decided to try to cheer the world up through music. If there was only one word to describe OH SNAP!!, excluding all words SNAP!! can’t spell or understand, the word would he HAPPY. OH SNAP!!’s mission in life is to make people happy while partying their collective bootays off. OH SNAP!!’s hobbies include: being fresh, keeping it real, poppin’ AND lockin’, hustlin’, and writing haikus.

OH SNAP!! cred că e un fel de novelty act, care a generat ceva atenţie pe bloguri datorită versurilor şi atitudinii sale, un fel de limbă scoasă afară la adresa rap-ului şi a industriei muzicale, dar nu îl văd cunoscut peste vreo 2 ani. Oricum, “I’m Too Fat to Be a Hipster” mi se pare o piesă interesantă, ironică şi în care mă identific şi eu, deşi port 36 la blugi şi nu 42, cât e în piesă.

OH SNAP!! – I’m Too Fat to Be a Hipster

Foto: www.austinchronicle.com

Ascultam astăzi în maşină nişte muzică populară şi am avut o revelaţie: nu cumva sintagma “mândro, să-mi dai o guriţă” e o aluzie mai mult sau mai puţin fină la sex oral? Total fără nicio legătură cu fraza precedentă, Times New Viking e o trupă din state, care face un melanj lo-fi între noise şi pop, indie rock şi punk rock, aflată pe la cam al treilea album, de pe care e şi această piesă scurtă, “Drop-Out”, album despre care am citit numai lucruri bune pe site-urile şi revistele ce promovează muzica indie.

Times New Viking – Drop-Out

Foto: http://whokilledamandapalmer.com

Încep acest post într-o notă mai personală. Ştiu, iar nu am mai scris nimic de vreo câteva zile. Ce nu ştiţi e că am deja cele 16 melodii de pe luna asta pregătite. Ce nu ştiu e dacă am timp să scriu câte un articol pentru fiecare. Ce ştiţi e că am scris un articol acum aproape vreo lună în care spuneam că părăsesc definitiv Finlanda ca să mă fac masterand, urban şi sclav corporatist în România. Ce ştiu sigur, e că nu e aşa. Ce nu ştiţi e că, de la acel post, s-au întâmplat multe şi am devenit între timp doctorand al universităţii ieşene unde am studiat până acum, în cotutelă cu universitatea finlandeză la care am fost în ultimele 6 luni, deci nu am părăsit de tot nici Finlanda, nici nu am rămas definitiv în România. Ce nu ştiu exact e de ce nu am ales să lucrez în industria IT şi să mă fac sclav corporatist, iar după un timp să ajung să am mica mea corporaţie şi am ales să mă fac om de ştiinţă (probabil că mi-a fost frică să nu găsesc un loc de muncă decent şi am mers pe ce era mai uşor de obţinut). Ce ştiţi exact e că nu vă pasă deloc de ce am scris până acum, dar aici e un blog şi trebuie să suportaţi şi articole personale ca acesta. Ce ştiu aproape sigur e că în următorii cel puţin 3 ani, cât mai sunt doctorand, blogul acesta mai are şanse să trăiască.

Revenind la muzică, acest post coincide şi cu piesa mea preferată de pe selecţia de luna asta, proaspăt apărută pe un album lansat tot în această lună, album care aparţine unei Dresden Doll, Amanda Palmer. “Who Killed Amanda Palmer” a fost unul dintre cele mai anticipate albume indie ale acestui an, fiind înregistrat cu larga colaborare al lui Ben Folds şi apărând împreună cu o carte şi nişte videoclipuri. Deşi majoritatea albumului e formată din piese mai lente sau mai ciudate, “Oasis”, prin antiteză, se integrează foarte bine în album, iar versurile, ironia şi melodia veselă îmi plac la nebunie. Şi da, piesa nu e despre o oază, ci are legătură cu trupa Oasis, care aduce soarele şi pe strada unei tinere ghinioniste doar răspunzând la o scrisoare. Şi da, sunt piese mai bune pe “Who Killed Amanda Palmer”, însăşi Amanda a considerat-o cam prostuţă şi a inclus-o pe album doar la insistenţele lui Ben Folds, dar asta îmi place mie cel mai mult în acest moment.

Amanda Palmer – Oasis

Foto: http://www.myspace.com/occhialuto

Pe lângă San Remo, Ramona Bădescu sau Tiziano Ferro, Italia are şi lucruri interesante în muzică şi o scenă indie destul de activă (acum înţeleg de ce se băgau cei de la Kumm pe acolo), aşa că, din când în când, mai dau peste o formaţie italiană care sună bine, în mare parte datorită unui blog italian pe care mai intru, Indie for Bunnies (înţeleg italiana la fel ca orice român care n-a studiat-o, dar blog-ul e destul de explicit).

Le Man Avec Les Lunettes e o formaţie din Brescia, cu nume în franceză şi melodii în engleză, care cântă, în mare, indie pop cu unele influenţe electronice sau jazz. Cântă de prin 2004, dar de abia anul acesta vor scoate un album. “The Blogger and The Dandy” e prima melodie care implică bloggeri de pe acest site.

Le Man Avec Les Lunettes – The Blogger and The Dandy

Sursa foto: http://www.myspace.com/fleetfoxes

M-am uitat azi pe statisticile de trafic de pe săptămâna asta şi am văzut că faptul că am început iar să scriu pe blog a influenţat în mod negativ numărul de vizitatori ai blogului, fiind într-o continuă scădere de luni până azi. Îmi pare rău că v-am dezamăgit şi am mai scris ceva, ştiu că blogul era perfect aşa cum era până acum, dar n-am ce face şi o să mai scriu şi alte articole.

Fleet Foxes e o trupă din Seattle care a debutat cu un LP în acest an şi care îşi descrie muzica folosind cuvintele “baroque harmonic pop jams”. Albumul cu acelaşi nume a primit o grămadă de recenzii pozitive, notabile fiind cele din Pitchfork şi Rolling Stone Magazine, având şi vânzări decente (nr. 11 în Marea Britanie sau 14 în Norvegia) şi astfel, Fleet Foxes a devenit cea mai la modă formaţie cu influenţe americane (Americana, în terminologia presei de limbă engleză, bărboşi cu feţe de sudişti care cântă melodii lungi, lente şi câteodată psihedelice, în terminologia mea), atrăgând comparaţii cu trupe ca Beach Boys, Band of Horses, Animal Collective sau Crosby, Stills & Nash.

Fleet Foxes – White Winter Hymnal

Sursa foto: http://www.myspace.com/creakyboards

Creaky Boards e numele sub care a fost scoasă muzica unui individ pe nume Andrew Hoepfner, care s-a mutat prin 2004 în New York şi care a colaborat cu mai mulţi muzicieni, reuşind să scoată vreo 2 LP-uri. Creaky Boards e o formaţie de indie pop care sună decent, dar care a ales să intre în atenţia publicului printr-un scandal, cel cu Coldplay. Nu a fost frumos ce au făcut, să afirme că Martin a fost la un concert de-a lor şi că a folosit ceea ce a auzit la melodia sa, “Viva la Vida”, dar asta le-a adus o oarecare notorietate pe Youtube şi pe blogurile de muzică. Mai târziu, Andrew a afirmat că e posibil ca atât el, cât şi Chris Martin, să fi fost inspiraţi de muzica din jocul “The Legend of Zelda”.

Până la urmă, doar muzica este cea care rămâne, iar “The Songs I Didn’t Write” e o melodie foarte bună, mie plăcându-mi mai mult producţia lo-fi şi glockenspiel-ul, decât producţia cu buget mare şi orchestră simfonică al lui Brian Eno la “Viva la Vida”, dovadă că în mintea mea fredonez de mai multe ori “The Songs That I Didn’t Write, care, apropo, are şi versuri mai pe placul meu, decât “Viva la Vida”, cu toate referinţele ei la corul cavaleriei romane, Sf. Petru şi misionari, dar asta e doar o chestie de gust.

Creaky Boards – The Songs I Didn’t Write

PS: Nu e link la pagina de MySpace de la Creaky Boards pentru că deştepţii care au făcut facilitatea de adăugat caption-uri sub imagini nu s-au gândit că acolo ar putea fi şi un link, iar mie mi-e lene să stau să modific surse.

Din nou, nu prea am ascultat prea multe albume noi luna trecută (am rămas cam blocat pe CSS, The Cool Kids, Black Kids, Pepe Deluxé şi Death Cab for Cutie, iar mai nou pe Glasvegas şi Metallica), aşa că titlul de albumul lunii merge un pic nemeritat spre cel de-al treilea Bloc Party, lansat digital în august, urmând să fie lansat şi pe cd prin octombrie. Un album influenţat de o despărţire, “Intimacy” e între pop-ul de pe “Silent Alarm” şi experimentele de pe “A Weekend in the City”, eu personal preferând piese gen “Helicopter”, “Like Eating Glass” sau “Banquet” la orice de pe următoarele două albume. Bloc Party are un potenţial pop foarte mare, care îl strică încercând să compună o muzică profundă sau ancorată în realităţile cotidiene. “Halo” este totuşi o melodie pop ok.

Bloc Party – Halo