Închei selecţia pe luna octombrie cu o melodie mai neobilşnuită, care vine de la o formaţie suedeză a cărei muzică a fost descrisă ca fiind “post-rave bliss”, “beach foam pop” sau “balearic disco”. Mie îmi aduce un pic a The Avalanches, are vreo 2 EP-uri scoase, un album de debut urmând să apară luna viitoare, cred. Lipsa de timp mă face să nu scriu mai multe, aşa că “Happy Haloween” pentru cei care sărbătoresc aşa ceva.
Foto: http://www.myspace.com/russianspycamera
Russian Spy Camera e o formaţie din Atena, dar nu cea din Grecia, ci cea din Georgia, care cântă un indie pop energic şi dansabil. Albumul lor de debut a apărut acum vreo 2 ani, pe el fiind şi “Curanderismo”, iar cel de-al doilea este disponibil gratuit aici. Puteţi vizita site-ul formaţiei www.russianspycamera.com, dacă doriţi şi să plătiţi ceva pe album.
Când spun The Rascals, nu mă refer la formaţia de soul şi rock de pe la sfârşitul anilor ‘60, cunoscută şi ca The Young Rascals, ci la formaţia lui Miles Kane, a doua jumatate din excelentul side-project The Last Shadow Puppets. Din păcate, albumul de debut, “Rascalize” nu se ridică la nivelul The Last Shadow Puppets, dar totuşi The Rascals e o formaţie ce merită menţionată aici.
The Rascals – The Glorified Collector
PS: Am uitat complet să pun un link la http://schimbdelink.ro pentru că m-am înscris acolo…
Foto: Ana Blohm
Bridges and Powerlines e o formaţie New York-eză, care a scos primul album anul acesta, care e influenţată de Guided By Voices sau colectivul Elephant Six, care face un indie rock nouăzecist asezonat cu sintetizator şi care se întâmplă să fi compus una dintre piesele mele preferate din această lună, “Uncalibrated”.
White Denim e o trupă americană de indie rock care a muncit mult pentru a se face cunoscută şi care şi-a lansat digital în această lună albumul de debut. “Let’s Talk About It” e de pe EP-ul de debut cu acelaşi nume.
Dananananaykroyd e o formaţie din Glasgow cu un nume care ironizează pe actorul Dan Aykroyd, care îşi descrie genul muzical ca fiind “fight pop”, care are doi toboşari ce, de obicei, se sincronizează şi care declară influenţe ca Sebadoh, Pavement, Superchunk, Sonic Youth, Rodan, Fugazi, Rocket From The Crypt, Hood, Jim O’Rourke, Mice Parade sau Stereolab.
Foto: http://www.myspace.com/uhhuhhermusic
“Uh Huh Her” e titlul celui de-al şaptelea album al lui PJ Harvey, fiind rezultatul a doi ani de muncă şi având orice în afară de tobe produs şi cântat de PJ Harvey. Lansat în 2004, a fost în general primit bine de critică, mai puţin de NME, dar s-a vândut mai puţin decât precedentul, “Stories from the City, Stories from the Sea” şi nu a produs niciun hit major, decât un număr 29 în Marea Britanică.
Acesta însă nu este un post despre albumul lui PJ Harvey, la fel cum şi cântecul celor de la Uh Huh Her nu e un cântec de dragoste, după cum spune titlul. Uh Hur Her e un duo de electropop cu numele inspirat de PJ Harvey, fiind format din Camila Grey, cunoscută pentru nişte colaborări cu Dr. Dre, Melissa Auf de Maur, Busta Rhymes sau Kelly Osbourne şi Leisha Hailey, mult mai cunoscută pentru un rol în serialul american “The L Word”.
Foto: http://www.myspace.com/themarkerband
Neoprotestanţii sunt pentru mine oamenii ăia care îţi bat la uşă ca să îţi salveze sufletul sau care vorbesc aproape ostantativ de evlavios despre credinţă, Dumnezeu şi Isus, cu o convingere şi o fericire interioară care mă fac să cred că ori sunt noii farisei ori au creierele spălate. De asemenea, modul lor de organizare a comunităţii şi adaptarea unui stil şi a unor termene americane (“Departamentul de Laudă şi Închinare” nu sună aiurea?) îi fac nu să fie creştinii mei preferaţi. Desigur, fiecare e liber să creadă ce vrea, atât timp cât nu atentează la siguranţa şi integritatea celor care cred altceva.
Muzica creştină, fie ea metal, rock, pop sau folk, subliniez creştină şi nu bisericească, e muzică pe care încerc să o ocolesc pe cât posibil, pentru mine ea fiind echivalentă cu melodii gen “Doamne, fă-mă instrumentul iubirii tare” pe care o auzeam atunci când Radio Vocea Evangheliei se băga peste un radio local sau cu P.O.D. (care mi-a plăcut la un moment dat, deşi am impresia că faptul că aveau influenţe creştine nu era definitoriu pentru ei) şi Creed, cu un Scott Strapp care mai avea un pic şi creadea că e Iisus Hristos.
Formaţia braşoveano-bucureşteană The Marker mi-a atras atenţia prin faptul că a câştigat Global Battle of the Bands din acest an, în alte circumstanţe nu cred că le-aş fi dat importanţă, şi prin faptul că sună decent. Deşi faptul că a câştigat o competiţie la care a participat şi nişte formaţii excelente, de exemplu Byron, mă face să suspectez un mic blat (la fel ca atunci când ab4 a câştigat nu ştiu ce premiu MTV), îmi place să cred că The Marker a câştigat datorită prospeţimii şi datorită a ceea ce zicea Alex Revenco că o să urmărească, adică prezenţa scenică şi interpretarea live (vezi clipul de mai jos), deci Byron ar fi avut şanse mai mari să câştige dacă se îmbrăca într-o uniformă militară şi nu venea în blugi şi tricou.
Revenind la The Marker, când am intrat prima oară pe site-ul lor şi am văzut freza solistului şi îmbrăcămintea lor gen “Al doilea război mondial”, mi-am adus instant aminte de videoclipul la “Never Coming Home” de la My Chemical Romance, cu care aduc un pic şi muzical vorbind, ceea ce i-ar putea face să prindă bine la puştimea emo. Ceea ce mă face să mă întreb care e targetul formaţiei, care, deşi cântă un rock alternativ cu influenţe creştine, nu cred că va prinde prea mult la ascultătorii de alternativ datorită religiei şi a unui oarecare circuit închis al concertelor (nu cred că mulţi ar merge la un concert unde e plin de “fraţi”), iar, din câte îmi dau seama din unele comentarii de pe site-uri evanghelice, sunt acuzaţi că apar pe MTV, că nu au cuvântul Isus în versuri sau pe site, că au un mesaj prea umanist, că apar la bustul gol în clipurile de la repetiţii şi că muzica lor nu îndeamnă la închinare sau la lăudarea lui Dumnezeu, deşi, slavă Domnului, pentru asta există “Departamentul de laudă şi închinare”.
Ce înţeleg din “Break the Cage” e că mesajul e mai subtil decât în melodii gen “Doamne, fă-mă instrumentul iubirii tare”, că instrumental sună bine şi e catchy (cred că am ascultat-o de vreo 10 ori azi) şi că solistul a avut acelaşi profesor de engleză ca Băsescu, amândoi având cam acelaşi accent. Sincer, m-aş duce la un concert The Marker şi îmi place cum sună, aşa că le urez să aibă succes şi să vorbească mai bine limba engleză. Site-ul lor e www.themarker.ro şi e păcat că nu au mai pus altă piesă decât cea de mai jos şi că au învăţat cum să pună muzică pe Hi5, dar nu au învăţat cum se pune pe MySpace.
BestMusic.ro e un site bun de muzica, mai primesc newsletter de la ei şi cele mai interesante lucruri de pe el sunt interviurile. Cum nu au posibilitatea de embed, dar pe altă pagină pe care eu nu o văzuen, am luat clipul de mai sus şi l-am pus pe YouTube. Global Battle of the Bands e o competitie interesanta prin prisma faptului că văd ce formaţii au mai apărut şi ce formaţii mai activează. Anul trecut au câştigat cei de la Grimus, anul acesta câştigătorul a cam fost o supriză pentru mine, fiind formaţia de rock creştin The Marker, despre care voi scrie mai pe seară sau, cel mai probabil mâine.
Nu de asta însă am pus acest clip aici, ci pentru a scrie ce am înţeles eu din interviurile de mai sus, adică:
Foto: http://www.myspace.com/fujiyaandmiyagi
Fujiya e un producător de echipamente stereo, după majoritatea surselor, iar, după Wikipedia, e şi un lanţ de magazine japoneze de dulciuri. Desigur, cu toţii îl ştim pe Mr. Miyagi, instructorul din seria Karate Kid, interpretat de unul dintre puţinii actori care au apărut în filme şi după moarte. Fujiya & Miyagi a început ca o colaborare între doi tineri englezi pasionaţi de krautrock şi de muzica electronică de la începutul anilor ‘90, activând ca formaţie de prin 2000 fără să fie prea mult băgaţi în seamă, asta până când au fost remarcaţi de reviste offline şi online ca NME şi Pitchfork, ajungând a fi, după unii, răspunsul britanic la LCD Soundsystem. “Uh” e de pe ultimul lor album, “Lightbulbs”, de aceea poza promoţională de mai sus are becuri în ea.
