MGMT vin din Brooklyn si pe alocuri amintesc de Bowie, pe alocuri de Flaming Lips si pe alocuri ma fac sa imi zic ‘Asta suna a Bowie… Ba nu, a Flaming Lips… ba nu, Bowie… ba nu, Flaming Lips… Ba, cu ce dracului seamana?’… Anyways, cica au some prog-rock/space-rock/disco/electronic/britpop/shoegaze influences. Idea e ca they do make lovely anthems si, cam ca in shoegaze, vocea e efemera si se pierde uneori in instrumental. Albumul de debut l-au lansat prin octombrie anul trecut dar doar in format digital si de abia luna trecuta si pe suport… ‘Weekend Wars’ e melodia aia dupa care imi doresc sa mai ascult nitel Bowie pe repeat… If I’m wrong, forgive me..
MGMT – Weekend Wars
Yeti e cea de-a treia formatie aparut post-Libertines, formatie a fostului bassist Libs, John Hassall. Yeti e genul de formatie usor chill, fara pretentii (sau cel putin asa pare) de mari liristi, desi versurile sunt mereu bine scrise si memorabile. Yeti sunt extrem de sweet, la modul 60ist. Yeti pastreaza ceva din aura melodiilor Libertines (venita probabil din partea lui Hassall… constient sau nu). Si tot Yeti parca ne aminteste de ce Hassall a fost o alegere buna pentru Libertines.
Yeti – In Like With You
Primul lucru pe care il observi la Patrick Watson (atunci cand ii asculti muzica) e asemanarea vocala cu Jeff Buckley (o zice toata lumea… dar vai, cata dreptate au). Albumul din 2006 al canadianul din Montreal, “Close To Paradise”, e un melanj de pop artsy, element de prog rock, muzica de cabaret, electro loops, jazz si soul (pe “Bright Shiny Lights” chiar gospel), cu aranjamente muzicale complexe/elegante care ii confera o atmosfera dreamy&densa, melodiile fiind adevarate opere de arta.De mentionat ar fi nominalizarea la Juno Award 2007 pentru New Artist Of The Year… Watson este poate putin in urma valului de indie venit din Montreal, dar este si unul dintre cei mai buni artisti din aceasta regiune.
Patrick Watson – Luscious Life
editat de Andrei: Fisierul este wma, de aceea nu apare direct playerul…
Elle Milano vin din Leicester si fac un art-rock cu parti melodice pop si versuri ba urlate, ba cantate, ba vorbite de iti vine sa ii asculti pe repeat. Laudati de presa de muzica independenta (cu Artrocker in frunte), cei trei englezi se remarca prin cinismul si critica adusa atat cliseelor pop cat si atitudinii pretentioase a culturii indie.
Elle Milano – Believe Your Own Hype Always
Eight Legs au fost descoperiti de fostul designer de la Dior Homme, Hedi Slimane, care le-a folosit muzica pentru o prezentare. Versurile vorbesc despre certuri intre cupluri tinere prin intermediul mesajelor, petreceri dezastros terminate din cauza alcoolului, plictiseala, dar partea instrumentala da melodiilor maturitate si le ridica deasupra banalelor nevroze adolescentine.
Eight Legs – These Grey Days
Maturi in ciuda varstei (19-20 de ani) sunt si Blondelle. Canta impreuna de pe la 13/14 ani si se simte. Melodiile pop se ridica deasupra versurilor usor triste si ne dau speranta ca vor ajunge, asa cum spun chiar ei, una dintre cele mai bune formatii ale secolului 21… nu de alta, dar altfel vor fi nevoiti sa se duca la facultate fara speranta de a avea o slujba dupa.
Blondelle – Other People’s Cars
Sunt suedezi, s-au cunoscut la Berlin si sunt stabiliti la Nyc . Cu un sunet care aminteste de the dreamy sound al celor de la Hot Chip,Thieves Like Us e una dintre acele formatii care face un electropop optzecist perfect. Probabil, probabil, numele lor vine de la melodia celor de la New Order… asta nu stiu sigur, dar in orice caz TLU reusesc sa creeze o muzica fresh (si imbina ce e mai bun din scenele suedeze si newyorkeze, trecand prin muzica house frantuzeasca), care i-ar face mandri pe New Order… foarte mandri (asta nu inseamna ca ar fi o formatie cut/copy dupa NO… ). Mai mult, TLU e genul de formatie care reuseste sa uneasca multimea din discoteca in one big “cu totii, manutele in aer” moment… So… hai, ce mai asteptati…
Thieves Like Us – Drugs In My Body
In ultima vreme am ceva cu formatiile care au fost before. Asa cum in momentul asta caut peste tot Hollywood Is A Verb, short-lived band a doi membrii Klaxons. In formatia respectiva mai erau niste baieti care acum au ajuns sa cante sub numele de Pull Tiger Tail. Baieti care, desi canta impreuna doar de la inceputul lui 2006*, au atras imediat atentia prin melodia « Let’s Lightning » (addictive, cu un sound de future guitar pop) si al ei refren, « Aren’t you sick of being automatic ? » – NME sugera sa inlocuim ‘being’ cu ‘the’. Nu, nu fac colourful dance indie ca Klaxons. Au ceva de Smiths meets Fugazi meets grunge , au o anumita sensibilitate pop pe care o combina grozav cu influentele Adam And The Ants si Daft Punk. Soundul este destul de energic, bazat pe tobe rasunatoare si chitari care incearca sa tina pasul. Liric, sunt destul de cinici si mereu vorbesc de not so happy situations, de lipsa de comunicare si dorinta de evadare. Recomand sa aruncati un ochi pe pagina lor de MySpazz… nu de alta, dar mi se pare really funny.
Pull Tiger Tail – Let’s Lightning
* sau poate tocmai datorita faptului ca exista de scurt timp, considering all the other bands gen Horrors si Klaxons…
Daca e vreo formatie care sa concureze cu The Horrors la titlu “Band with the biggest hairdos and most eyeliner” aia sunt Neils Children… desi la capitolul gayness, Horrors ii iau lejer… Si, cu tot “Cure meets Bauhaus meets Joy Division meets Jam meets phyledelic”-ul, Neils Children sunt pe aceasi unda cu Horrors, melodii usor scary, un vibe spooky (heh, nu or avea ei synthul-turned-orga cum au Horrors, dar o reusesc pe alte cai), mai mult urlate, iar intrarea pe scena de punk-goth-rockabilly le-a fost facilitata si de faptul ca au fost opening act pentru cei atotmentionati… So we might as well all have a blast…
Neils Children – I Hate Models [catharsis editeaza: aveti grija, ca nu e mp3, e ogg]
Si tot daca vorbim de Horrors, hai sa vorbim de ce fu inainte. O formatie proasta! DA, The Rotters sunt cunoscuti pentru faptul ca nu (prea) erau in stare to play instruments si faceau muzica doar de dragul zgomotului. Poate de asta bateristul e acum solist la Horrors. Daca numele lor va e vag cunoscut e pentru ca l-au luat dupa romanul (genial, as zice eu) lui Jonathan Coe ,”The Rotter’s Club”. The Rotters mai exista as a band, desi bateristul *coughs*, ii vom zice asa, e ocupat cu The Horrors si alti membri (nu stiu exact cati/care) sunt ocupati cu Boys Of Brazil (despre astia micii in alta ‘editie’)…
The Rotters – Japanese Punk
Tralala e o formatie pe care o stiu de cateva luni, dar de abia acum cateva zile am ascultat mai pe indelete. Vin din New York, sunt 7 (4 domnisoare foarte dragute care se ocupa de vocals si 3 baieti care se ocupa de bass/chiatra/tobe) si fac o muzica so cute&adorable cum numai la I’m From Barcelona am mai auzit. Asa cum zic si pe situl oficial, cei 7 nu incearca sa faca ceva pretentios: their music is about having fun and shaking yr hips. Si, sincer, sunt atat de hyper si happy, so 50s girl band meets rock’n'roll (care pe alocuri aduce a Stereolab si Slits) incat mi se pare incredibil de greu sa nu te trezesti smiling and singing along with the 4 ladies.
Tralala – All Fired Up
edit by catharsis: o alta piesa de la Tralala se gaseste aici.
New Pornographers vor scoate in august un album nou intitulat “Challengers”… Nu ca eu as fi stiut ceva de el pana de curand… E un album bun, pop, puternic, in stil NP, cu blastings synths care ii dau un aer de grandoare. ‘Myriad Harbour’ e o melodie superba, unul dintre the highlights, pe care partile vocale interactioneaza frumos.
New Pornographers – Myriad Harbour
Page France sunt un outfit de indie folk-pop des comparati cu Sufjan Stevens, in special datorita incorporarii unor anumite instrumente in muzica. Grupul originar din Maryland poate fi vazut si ca un Death Cab For Cutie extrem de simplist. Albumul de debut aparut in 2004, “Come I’m A Lion”, e minimalist, frumos iar versurile au a certain joyful glow. I-am descoperit cu albumul din 2005, “Hello, Dear Wind”, un album plin de melodii simple, nu prea complicate, care iti atrag imediat atentia si care la prima ascultare iti dau impresia unor simple camp fire singalongs. E interesanta repetarea versului ‘clap your hands’ in (aproape) fiecare cantec. Page France recicleaza, constient sau nu, versuri sau titlurile cantecelor. Mai mult, ultima melodie de pe album contine referiri la restul cantecelor. In mai a aparut “…And The Family Telephone”, album ce continua in aceasi directie impusa de HDW: instrumentatii cheerful, Sufjan-like. Versurile sunt mereu melancolice, chiar pesimiste, dar asta nu afecteaza cu nimic aura din jurul muzicii… And Page France are giving Polyphonic Spree a run for their money…
Page France – Chariot
