Acele formatii care dau dovada de maturitate emotionala si implicit artistica, inca din momentul care debuteaza, sunt la fel de rare ca si sansa de vedea un curcubeu intr-un oras acoperit de smog. Nu stiu cat de edificatoare e comparatia, dar cert e ca baietii acestia se pot incadra fara urma de indoiala in aceasta categorie de raritati. Orice lauda pe care le-as aduce-o in speranta de va convinge sa le acordati cateva minute din timpul dumneavoastra pretios probabil ar fi insuficienta in comparatie cu ceea ce merita si prin urmare, nejusta fata de ei. Tocmai de aceea voi iesi subtil din peisaj lasandu-va in compania celor pe care ii declar castigatori ai titlului de “best unsigned act in the world today” – The Gadsdens, ladies and gents:
the bird and the bee sunt Inara George, despre care s-a zis (pe buna dreptate!) ca ar fi o varianta moderna a lui Audrey Hepburn cu o voce angelica, si producatorul Greg Kurstin care a mai colaborat pana acum si cu artisti precum Beck sau Lily Allen.
Dupa ce ne-au incantat la inceputul anului cu albumul lor de debut, au revenit in aceasta toamna ca un nou EP – Please Clap Your hands, adica 4 piese noi plus un cover dupa Bee Gees la How Deep Is Your Love.
Duo-ul de pop/electronica din sudul Californiei ne propune o muzica inspirata de ritmurile braziliene de bossa nova si de psihedelismul celor de la Beach Boys, o muzica insorita si inaltatoare, perfecta pentru a ne lua gandul de la iarna care e pe cale sa vina.
Tocmai am ascultat noul album semnat Beirut, The Flying Club Cup si deja indraznesc sa afirm ca este unul dintre cele mai interesante discuri pe care le-am auzit in 2007. Zach Condon nu renunta nici acum la influentele balcanice pe care le-a imbinant cu atata maiestrie in precedentul Gulag Orkestar dar mai adauga in schimb parfumul fermecator al chansonetelor frantuzesti si al folclorului galic. Trompetele, pianul, acordeonul si vioara confera un aer distinct si exotic ce aminteste de inceputul secolului trecut, iar vocea lui placuta tonul usor deprimat à la Rufus Wainwright reflecta o sinceritate deosebit de emotionanta, daca nu chiar inefabila. Va rog sa ascultati neaparat Nantes, o piesa foarte frumoasa care sintetizeaza in parte originalitatea stilului pe care-l abordeaza artistul.
Cineva mi-a recomandat ieri sa ascult Ghostland Observatory, un duo electro-glam-punk-whatever din Texas. Prima reactie? Pai dragoste de la prima… auditie, bineinteles.
Pana acum au 2 albume la activ (delete.delete.i.eat.meat si Paparazzi Lightning) ambele lansate prin 2005. De atunci se pare ca s-au culcat pe-o ureche si o tin intr-una cu turneele. ( It’s time to go back to the studio guys and record a new album… fast!!! Do you read me? We want more, mooore, moooooore…. O_O). In dimineata asta am ascultat ambele materiale de cateva ori si nu ma mai pot satura de ei. Am ramas cu senzatia ca la fiecare ascultare sunt sanse gigantice sa descopar cate ceva nou si nemaiauzit.Pe MySpace, au scris ca sunt puternic influentati de Daft Punk, James Brown, David Bowie, The Beatles, The Doors, Cash, Jerry Lee Lewis, Elvis, Prince si last but not least, ANYONE WITH BALLS!
Pentru ca tot vorbeam recent despre orginalitate si catalogari, iata ca muzica celor doi texani face parte din acea categorie selecta si revoltator de greu de incadrat intr-un gen anume. Un exemplu de prospetime ce-si trage seva din anii 80′. Muzica? Asa da…
Pentru cei care nu au auzit inca de ea, Nicole Atkins are 28 de ani, un EP la activ (Bleeding Diamonds) si o voce extraordinara.
Din punct de vedere muzical, artista abordeaza o combinatie de blues, folk si alternative, fiind puternic influentata de stralucirea si melancolia specifica anilor 60′. Privita in ansamblu, aminteste de alte nume mari precum Leonard Cohen, Roy Orbinson(care a avut probabil cea mai importanta influenta asupra ei) sau chiar Rufus Wainwright si Sufjan Stevens. Primul single pe care ni-l propune este o piesa frumoasa si trista in acelasi timp, incarcata cu un aer nostalgic apasator, dedicata orasului ei natal, Neptune City.
“Neptune City is just this old place,” Nicole says. “There was this glory time, way back when, that I never experienced, but that you cannot escape if you live there. Everyone talks about. They almost yearn for it, but I never experienced it. So maybe this album is my attempt to build something new on top of all that.”
Nu stiu ce parere aveti voi, dar eu abia astept sa-i ascult albumul de debut (va fi lansat pe 30 octombrie prin Columbia Records).
Maps e numele sub care se prezinta pe scena James Chapman, artistul care lansat in decursul acestui an We Can Create, un album de debut foarte bine primit de criticii de pe insula. In primul lui materialul discografic pe care Chapman l-a produs in cea mai mare parte in propriul sau dormitor(!!), ne propune un amestec coerent si bine inchegat de alternative si muzica electronica, adanc inradacinat in curentul shoegaze. Printre influentele pe care le reaminteste si muzicianul pe pagina lui de pe MySpace se regasesc My Bloody Valentine, Kraftwerk, Nick Drake, Bob Dylan sau Modest Mouse. Cu siguranta merita ascultat!
P.S. : Articolul acesta l-am scris initial pentru catharticmedia insa am amanat sa-l pun din cauza unor probleme cu fileden. Intre timp unii dintre voi probabil ca l-ati citit pe blogul meu.
“We are The Hours. It’s true. We mean what we say. Every note. Every beat. Every syllable. We believe it’s time for a change.”
Satui de stat mereu in umbra altora si tanjind dupa recunoasterea care se incapatana sa-i ocoleasca, Ant Genn si Martin Slattery au decis in urma cu 3 ani ca ar fi timpul sa-si canalizeze talentul si experienta spre un proiect care sa le apartina si sa-i reprezinte in totalitate. Astfel s-a nascut The Hours. Narcissus Road, lansat la inceputul acestui an, marcheaza un debut elegant si tacticos pentru cei doi britanici. Primul single extras de pe album, Back when we were good, reprezinta 329 de secunde superbe, suprasaturate de emotie si sunete magnifice, power-pop in cea frumoasa manifestare. Totusi adevarata emblema a materialului ramane Ali In The Jungle, piesa ce caracterizeaza cel mai bine mesajul pe care transmite formatia: increderea in propriile forte si puterea de a depasi momentele dificile din viata. Versurile sunt mai degraba simpliste dar chiar si in felul asta au un mare atu si anume: usurinta cu care se poate identifica ascultatorul in ele, caci nimic nu poate fi mai frumos decat se te regasesti in muzica.Pentru ca am inceput cu un citat voi incheia in acelasi mod, de data asta prezentandu-va impresia pe care i-au facut-o lui Jarvis Cocker:
“They understand what music is for – it’s for human beings to communicate with other human beings. It’s that simple, it’s that important. Let them into your life. You won’t regret it.”
