Ştiu că apariţiile mele atât de frecvente incep să vă plictisească, aşa că tocmai din motivul ăsta o să fiu foarte concis: am ascultat acum două zile un album al unei trupe nordice. 5 membri, dintre care o voce feminină bestială, şi un suedez straşnic in ale sintetizatoarelor. Cântă un soi de dance-punk, iar partea vocală mă duce instantaneu cu gândul la Yeah Yeah Yeahs.
Dying to say this to you e din 2006, şi văd ca n-a scris nimeni despre el pe aici. Ca al doilea material al trupei, se prezintă destul de bine, strângând chiar câteva aprecieri şi de prin State, de la tipi care cunosc mai bine fenomenul (vezi Dave Grohl).

Acum, că ştiţi cine-i Dave Grohl (de fapt ăsta era scopul articolului), puteţi trece şi la after party:

The Sounds – Queen of Apology

MySpace

PS despre copertă: Imi permit să adaug că merită şi o a doua privire.

O trupă in regulă. Mai mult nu pot spune despre The Enemy, chiar şi la a cincea ascultare. Insă, ca orice trupă de duzină, are mereu uşile deschise spre galeria celor mari, depinzând numai de forţele şi planurile proprii dacă locul ii va rămâne gol sau nu. In ceea ce mă priveşte, piesa următoare mă face să le acord, in continuare, şanse bune.

The Enemy – We’ll Live and Die in These Towns

Cumpără

Celor care cred că lumea asta cu Operator Please va scăpa… confundaţi.

Anda Călugăreanu – Ce tânăr eşti

Elefant e una din puţinele trupe despre care merită să scrii la orice oră, in orice moment, indiferent de câte treburi ai pe cap. Din motive personale, până acum nu am reuşit să şi respect regula asta.

Solistul e un argentinian, plimbat destul intre cele două Americi, care are avantajul de a nu fi fost bombardat de prejudecăţile diferiţilor critici şi doctoranzi in bun simţ muzical. Şi-a trecut favoriţii din adolescenţă prin filtrul propriu, adult, şi impreună cu alţi trei oameni a scos in 2003 un prim album. Următorul pas a fost The Black Magic Show, lansat pe 18 aprilie 2006, album prin intermediul căruia i-am descoperit, acum o lună. Nu aduc nimic nou in peisaj, dar le stă atât de bine in melanjul Interpol-Dave Matthews-others, că m-au convins după doar câteva ascultări.

Făcând o paralelă, ţin să mărturisesc că am o simpatie nebună pentru anul care tocmai a inceput. Iar ceea ce mă bucură inimaginabil e filozofia mai veche potrivit căreia inceputurile proaste vin la pachet cu finaluri şi mai şi. Welcome to the black magic show!

Elefant – Black Magic Show

Cumpară

Milburn. Una din cele n Sheffield-based bands, atunci când n tinde spre infinit. Dacă n-ar tinde, poate am avea parte de ceva mai multă personalitate impachetată in produsele astea englezeşti. Trecând totuşi peste minunatele fixaţii…
E clar că al doilea album le-a adus celor patru un plus de originalitate. Mult peste debutul din 2006 (Well well well), These are the facts incepe să contureze nuanţele proprii, slab sesizabile in urmă cu un an, când aproape tot ce intra in compoziţiile formaţiei era imprumutat. De unde? N-ar fi prea greu de presupus, mai ales că bunul simţ ne dă, parcă, un hint.
Milburn – Send in the boys

Şi atunci, normal, creşte inima in tine când vezi că intre cinci aiureli arctistice, primeşti câte-o intonaţie proprie bonus. Fară indoială, incetul cu incetul se fabrică.
Milburn – What will you do (when the money goes) ?

Cumpără

Următorii sunt genul de trupă inutilă. S-au născut dintr-o activitate extraşcoalară a doi membri Art Brut. Cântă… despre vreo patru chestii, piesele corespunzatoare găsindu-se la adresa lor de myspace. Nu sunt o trupă inteligentă, nu cântă extraordinar, şi, intre noi fie vorba, mă cam chinui atunci când spun că ei cântă. In tot cazul, e o prosteală naturală. Şi melodică. Care le iese. Dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut, puteţi eventual să le vizitaţi pagina, deşi nu ştiu in ce fel vă vor schimba ziua. Inregistrările -făcute intr-o cameră de apartament- au vreo două ironii grosolane la adresa unor trupe istorice. Cam asta ar fi realizarea lor. Incercaţi, cu un minus de incredere.
E ca in bancul ăla trist cu ţăranul şi calul lui, in târg. Vi-i prezint pe Art Goblins, nişte tineri puberi, cu singurul scop – de a ii face de râs. Pe săptămâna viitoare.

The Art Goblins – Fuck the MSP

MySpace

Prima trupă cu nume de bulldog. Se mai intâmplă.
Contrar premiselor, Rooney sunt o gaşcă de americani, cinci la număr, care fac muzică, denumirea moştenind-o de la personajul unui film din ’86. Sunt impreună in formula asta incepând din 1999, şi au două albume scoase -omonimul in 2003 şi Calling the world in 2007. Sună old school, oamenii având destule şi diversificate surse de inspiraţie, din ‘60 până azi. Utilizează o sumedenie de elemente vechi pe care le aduc, cu succes, la un sound actual – lucru care e de lăudat având in vedere ca tot mai puţine trupe işi deplasează focusul dincolo de vedetele mainstreamului.
Rooney cântă bine, termenul căpătând ca intotdeauna noi conotaţii in funcţie de ascultător. N-o să vă prezint cea mai cunoscută piesă a lor, că ar fi -nu-i aşa- lipsă de bun simţ.

Rooney – Love me or leave me

Cumpără

Helou, helou. Ăsta fiind semnul că incă mai trăiesc, dincolo de pomenirile de pe aici.
Forţându-mi limbajul, aş putea spune că respir cu ajutorul aparatelor, intrucât muzică mai nouă, care să mă trezească la viaţă, in ultimul timp nu am gasit. Cu câteva excepţii, trupele tinere pe care le-am ascultat in ultimele şase luni mi se par care de care mai plată. Nici o sclipire, nici urmă de ceva original, spus sincer. Cu puţin noroc, o să ajung şi cu indie-ul ăsta la saturaţie.
Desigur, sporadic dai şi peste câte un Vampire Weekend, Twang sau Twilight Sad, dar asta nu schimbă foarte multe. E doar un semn că in marea asta de pseudo-talente mai există şi câte un om care ştie muzică şi are ceva nou de spus. Impresia generală rămâne, in cele din urmă, neschimbată.

Şi atunci un prieten iţi prezintă nişte americani. Cu state vechi, şi cu un vocabular bogat. Ii asculţi, şi redescoperi că muzica poate fi simplă, fără să plictisească, şi că, interpretată adecvat, ea devine cea mai bună alegere. Deci, Okkervil River. Căci cu The National mi-am innebunit deja cunoscuţii.

Okkervil River – Unless it’s kicks

Cumpără

Galezii de la Manic Street Preachers alcatuiesc, fara indoiala, una dintre cele mai lipsite de noroc trupe. Pentru ca “ghinioniste” mi s-ar parea prea mult de spus. Cu toate ca au provocat reactii pozitive de-a lungul timpului, in special in prima jumatate a anilor ‘90, putine din piesele cu mesaj social-politic au fost apreciate la adevarata lor valoare, majoritatea fiind subevaluate de public si de catre criticii de moment.

Dupa un semi-esec constituit de Lifeblood (2004) si o perioada de pauza stabilita in comun acord de catre membrii trupei, timp in care vocalul si chitaristul au scos cate un album solo, Manics au reluat lucrul de unde fusese abandonat, astfel materializandu-se un disc proaspat, indelung asteptat – Send away the tigers.
Inca din start albumul indeamna la detasare, titlul materialului si al piesei de deschidere facand referire la o fraza mai veche apartinand unui cunoscut comediant englez (Tony Hancock), in care betia era asociata cu alungarea demonilor. Asta incearca si discul de fata, in frunte cu melodia de debut, care, contrar anumitor critici, realizeaza dupa parerea mea o excelenta introducere pentru restul track-urilor. Totodata face un prim apel la inceputurile formatiei, prin solo-ul inconfundabil de chitara si ritmul relativ alert. In aceeasi nota, Underdogs vine ca multumire pentru fanii devotati, dedicata in mod oficial celor care i-au sustinut in timp, indiferent de circumstante. “This one’s for the freaks, you’re so beautiful” repetat obsesiv in cele 2 minute si jumatate face si mai clara asumarea oricaror minusuri existente in trupa in decursul anilor.
Ceea ce a lipsit albumelor Manic Street Preachers de cele mai multe ori a fost elementul comercial, care sa fi adus un numar mai mare de vanzari, o data cu recunoasterea la un alt nivel. Rolul asta pare sa fie indeplinit in 2007 de single-ul Your love alone is not enough, ale carui calitati sunt extraordinar amplificate de vocea Ninei Persson (Cardigans), alaturi de care James Dean Bradfield realizeaza duetul. Ocazional apare in fundal, cu voce, si Nicky Wire, postura neobisnuita atat pentru chitarist, cat si pentru fani. Exista in text trimiterea la vechiul succes Manics, You stole the sun from my heart, accentuand ideea si scopul piesei, in consens cu ale hitului de odinioara.
Indian summer e o piesa interesanta, care seamana, in ceea ce priveste linia melodica, unei alte creatii cunoscute de pe Everything must go (1996), A design for life. Din pacate, nu o egaleaza si din perspectiva mesajului. The second great depression surprinde, inca de la primele acorduri, nu atat prin noutate, cat prin intoarcerea la abordarile de acum 11 ani ale formatiei, cele care i-au adus mare parte din recunoasterea de care se bucura azi. Cu siguranta, e cea mai buna melodie de pe album, pentru ca reuseste sa surprinda esenta stilului MSP. Un cantec mai putin reusit poate fi Rendition, ale carui versuri par a avea directii politice, insa talentul scriitoricesc al lui Wire nu e tocmai cel dorit. Omul e suplinit in mod fericit in cele din urma de melodie si ritmul catchy.
Pe Autumnsong am resimtit un ton amuzant, cu versuri adecvate, si elemente ritmice din Smashing Pumpkins (Today), precum si Suede (Beautiful ones). Concureaza, in opinia mea, pentru al doilea single, alaturi de piesa a cincea.
Tentanta de atribuit lui Morrissey, cu asa un titlu, I am just a patsy apare la momentul potrivit fara sa aduca inovatii, si continuand exploatarea la maxim a celor doua chitari. Imperial bodybags e o critica sarcastica adusa Americii si greselilor in plan militar. Se incadreaza in tendintele cunoscute ale grupului, prin implicarea in politic.

Incheierea e pe masura intregului album. Winterlovers nu face decat sa consfinteasca excelenta colectie de piese, iar hidden track-ul Working Class Hero, cover dupa John Lennon, leaga si mai mult discul prezent de perioada de glorie a Manics-ilor din anii ‘90, in care A design for life devenea un adevarat imn al clasei muncitoare.

Toate cantecele de pe disc inspira un aer degajat si creeaza impresia ca pe parcursul inregistrarilor a existat o distractie continua. Nu e deloc surprinzator, din moment ce nimeni nu mai are nimic de pierdut. Sunt convins, criticii vor gasi vor numeroase defecte in astea 10 creatii, insa dupa atatia ani de activitate muzicala nu cred ca faptul asta mai are vreo relevanta. Indiferent de aspectele pozitive si negative care pot fi observate, pana la urma de oricine la o ascultare atenta, al 8-lea album de studio Manic Street Preachers merita din plin laudat, pentru oportunitatea pe care o acorda atat fanilor, de a reintalni feelingul original al trupei, cat si formatiei insasi, de a reaparea in topurile de specialitate. E o intoarcere pe care probabil nici cei mai infocati simpatizanti nu o mai credeau posibila si pentru care personal, am toata admiratia.

Manic Street Preachers – The Second Great Depression

manics.co.uk

Cumpara

Despre Alamo Race Track am aflat ascultand un post de radio din nisa autohtona. Era in difuzare Chocolate Years, indeajuns de ciudata cat sa ma faca sa vreau mai mult.

Am intrat apoi in posesia celui mai recent album al lor, BlackcatJohnBrown – o adunatura de clape, chitari, percutii, si voci care de care mai neobisnuite, corelate dand nastere unui sound destul de original. La a doua ascultare am ajuns sa recunosc unele influente de la Arcade Fire, Interpol pe alocuri, si chiar asemanari cu mai recentul The Good, The Bad & The Queen. Partea vocala te duce cu gandul la Radiohead si, implicit, la The Eraser-ul lui Thom Yorke. Inflexiuni in stilul lui Paul Banks pot fi simtite pe Breaker – Breaker 1-2, piesa 10, insa doar pentru a fi inlocuite la pozitia 11 -The Open Sea- de ritmul lui Win Butler, vocalul Arcade Fire. Incheierea se face printr-un mic Damon Albarn, tratand lent mai sus mentionatii chocolate years.

Placut este ca, in ciuda tuturor asemanarilor cu granzi, trupa reuseste sa isi creeze un alternativ propriu, capabil sa atraga atentia prin valentele sale, si nu ale “muzelor”.

Olandezi la origine, Alamo Race Track au in momentul asta doua albume pe piata : Birds At Home din 2003 (material ce in 2005 a beneficiat si de lansarea in Franta, aducandu-le membrilor formatiei mai multa atentie decat primeau acasa, in Amsterdam) si BlackcatJohnBrown, din care numai clipul primului single, omonim, a fost vizualizat pe internet de peste 170.000 de persoane in decursul a doua saptamani de la aparitie.

Mai multe detalii pe
www.alamoracetrack.com

www.myspace.com/alamoracetrack

Spre ascultare propun The Killing, piesa cu trimitere directa la filmul din 1956 al lui Stanley Kubrick. Asta in caz ca mai era nevoie de inca un nume mare in jurul trupei.

Alamo Race Track – The Killing

Cumpara