Albumul lunii aprilie e de la Kate Nash, că-mi place mie de ea și pentru că a reușit un al doilea album decent, ceea ce pare suficient de greu de realizat pentru o grămadă de alți artiști.

Kate Nash – Don’t You Want to Share the Guilt

Mai se anunţă o lună foarte interesantă din prisma albumelor care vor fi lansate, dar şi aprilie a fost ok. Cum nu am avut timp să ascult prea multe, alegerea mea e albumul nou indie-pop-erii scoţieni de la Camera Obscura.

Camera Obscura – French Navy

Acum vreo 2 ani am declarat “Show Your Bones” albumul anului, iar Yeah Yeah Yeahs a devenit una dintre formaţiile mele preferate pentru încă un motiv în afară de “Maps”. “It’s Blitz” renunţă la tentele de space-rock şi de pop-rock din “Show Your Bones”, adăugând unele disco şi electronice. Mi se pare mai slab decât precedentul, dar la fel de ambiţios.

Yeah Yeah Yeahs – Zero

După îndelungi deliberări, dintre albumul nou de la Morrissey, cel de la ..And You Will Know Us By the Trail of the Dead, debutul de la Sky Larkin, cel de la Lily Allen, cel de la Von Bondies, cel de la Malajube şi debutul lui Emmy the Great, l-am ales pe cel din urmă ca fiind albumul lunii, dar aproape sigur nu va prinde lista de cele mai bune albume ale anului, deşi e un album sincer, sensibil şi folk, dar nu e nimic extraordinar la el.

Emmy the Great – We Almost Had a Baby

Nu am apucat să ascult ca lumea albumul de la Animal Collective, aşa că, pentru titlul de albumul lunii ianuarie, iau decizia facilă: “Tonight: Franz Ferdinand”. După ce primele 2 albume au apărut la diferenţă de aproape un an, “Tonight” a necesitat o pauză mai mare şi mai multe experimente, printre care şi nişte înregistrări cu echipa de producţie pop “Xenomania”. La fel ca şi “You Could Have It So Much Better..”, “Tonight” e un jumătate de pas în faţă, formula nefiind cu mult schimbată, dar apărând unele experimente electronice. “Ulysses” e primul single, cu un bas hipnotic şi cu Kopranos aproape şoptind versurile, o melodie aproape la fel de catchy ca şi restul single-urilor Franz Ferdinand.

Franz Ferdinand – Ulysses

Constat din nou cu stupoare că blogul meu nu se scrie singur (paranteză: cred că ar fi o temă bună de doctorat să fac un blog care să-şi scrie singur şi oarecum original părerea despre muzică). Constat din nou fără stupoare că decembrie e o lună cam moartă în cazul apariţiei de noi albume rock sau indie, deşi în pop a fost destul de ocupată, numai eu ştiu două albume care se cheamă ceva cu “Circus” de la Take That şi Britney Spears şi asta fără să mă intereseze. Aşa că albumul lunii decembrie ori e un album de sezon, cum e cazul la “A Snowflake Fell (and It Felt Like a Kiss)”, ori un album care apare în primele zile ale lunii, cum a fost cazul în alţi ani. Ce special la acest album, EP de fapt, e că a fost înregistrat în Braşov, mai multe scrie în revista Sunete, numărul pe decembrie-ianuarie, care vine şi cu un CD cu Za’Duff (Sunete merită un pic de reclamă nu doar pentru că lucrează Vlad Stoian acolo, ci şi pentru că e o revistă decentă, mult mai bună ca acum vreo 3 ani când am cumpărat-o penultima oară, iniţiativele cu Manifest Yourself şi Fabrica de Muzică fiind foarte bine venite). Desigur, nu toate piesele de pe acest EP sunt chiar de Crăciun, “Fuck You, It’s Over” de exemplu fiind o piesă cu care aş vrea să îmi ilustrez ultimul articol de pe acest blog.

Glasvegas – A Snowflake Fell (and it Felt Like a Kiss)

Luna noiembrie va intra în istorie ca luna în care nişte cretini îndoctrinaţi religios au făcut măcel în Mumbai şi luna în care Axl Rose a lansat în sfârşit “Chinese Democracy”, la o diferenţă de 15 ani de orice album nou pe care scria “Guns N’ Roses” şi de 17 ani de la orice material original Guns N’ Roses, un album care nu prea s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, album care ar fi sunat învechit şi în 1998, album care a fost întrecut în vânzări până şi de cel de-al treilea album The Killers. “Day and Age” e lipsit de influenţele americane şi springsteeniene ale celui de-al doilea album, se apropie destul de mult de sound-ul anilor ‘80 şi de sound-ul “Hot Fuss”, are unele versuri incredibil de proaste, nu are destulă chitară electrică, dar rămâne o plăcere vinovată şi are unele momente pop excelente, demonstrând că Brandon Flowers e în primul rând un entertainer. “Losing Touch” ilustrează destul de bine situaţia în care se află acest blog şi e în acelaşi timp o melodie pop bună.

The Killers – Losing Touch

În luna octombrie au apărut o grămadă de albume decente (Oasis, Those Dancing Days, Okkervil River, The Cure, Keane, Fucked Up, Kaizer Chiefs, Snow Patrol, Of Montreal etc.), dar niciunul nu m-a făcut să-l ascult obsesiv, poate doar Oasis-ul, dar asta mai mult datorită faptului că e un album Oasis, nu neapărat pentru că e un album bun. Aşa că mi-a fost destul de greu să aleg albumul lunii şi, de parcă asta ar conta, m-am oprit la cel de-al doilea album Los Campesinos! din acest an, “We Are Beautiful, We Are Doomed”, care a apărut la doar 33 de săptămâni după “Hold on Now, Youngster…”. Dacă la primul album eram aproape sigur că Los Campesinos! au folosit amfetamine, la “We Are Beautiful, We Are Doomed” ritmul e un pic mai lent şi melodiile nu sunt atât de imediate, dar măcar rapiditatea cu care a apărut e demnă de admirat.

Los Campesinos! – We Are Beautiful, We Are Doomed

Unele din articolele mele încep cu un comentariu care nu are nicio legătură cu tot ce urmează după el. Acesta e unul dintre ele, pentru că, în lumina unor evenimente recente de măriri de pensii, salarii sau dispariţii de plafoane, soluţia pentru salvarea României pare extrem de simplă: să se facă algeri in fiecare an, primăvara locale şi toamna generale, iar lucrurile vor merge mult mai repede şi mai bine.

Dacă e să mă întorc la albumele de luna trecută, şi acolo am avut mari revelaţii: Metallica a scos în sfârşit un album decent (2008 se conturează a fi un an în care formaţiile vechi refuză să moară şi lansează albume decente, vezi şi cazul R.E.M.), Glasvegas a scos un album de debut excelent, pe care era să îl aleg albumul lunii, Amanda Palmer a scos un album bun, dar inegal şi cu prea multe balade, deşi cam asta i-a fost scopul, a mai scos şi Mogwai ceva, la fel şi Mercury Rev, Friendly Fires sună interesant şi am să scriu luna asta despre el, dar albumul lunii vine de la TV on the Radio. “Dear Science” e mai uşor de ascultat decât precendetele două albume de la TV on the Radio, e mai pop, soul sau funk, dar e şi unul dintre cele mai bune ale anului.

TV on the Radio – Dancing Choose

Din nou, nu prea am ascultat prea multe albume noi luna trecută (am rămas cam blocat pe CSS, The Cool Kids, Black Kids, Pepe Deluxé şi Death Cab for Cutie, iar mai nou pe Glasvegas şi Metallica), aşa că titlul de albumul lunii merge un pic nemeritat spre cel de-al treilea Bloc Party, lansat digital în august, urmând să fie lansat şi pe cd prin octombrie. Un album influenţat de o despărţire, “Intimacy” e între pop-ul de pe “Silent Alarm” şi experimentele de pe “A Weekend in the City”, eu personal preferând piese gen “Helicopter”, “Like Eating Glass” sau “Banquet” la orice de pe următoarele două albume. Bloc Party are un potenţial pop foarte mare, care îl strică încercând să compună o muzică profundă sau ancorată în realităţile cotidiene. “Halo” este totuşi o melodie pop ok.

Bloc Party – Halo