Rödsögården e o formaţie care sună mai comercial, a The Killers şi a U2, auzind de ei dimineaţa la micul dejun, când mă uit la tv la ora de muzică finlandeză (Paras Suomesta) de pe The Voice. Încă nu au scos un album, dar urmează şi am impresia că au semnat cu Warner, având planuri mari.
Wiidakko e o trupă de rock alternativ din Lahti, cântă în Finlandeză, sună un pic cam comercial, iar “Äänet” înseamnă “Sunete”
Stella e o formaţie din Joensuu care cântă un pop-rock mai comercial, lejer şi mai de dat la radio, dar asta nu înseamnă că nu are melodii care sună decent. “Aamun Kuiskaus” se traduce prin “şoapte de dimineaţă”.
E timpul să facem cunoştinţă şi cu limba finlandeză. Egotrippi e o formaţie de pop-rock din Helsinki, cântă în finlandeză şi a avut câteva melodii pe coloane sonore de filme finlandeze, cât şi câteva hituri prin ţara lor. “Maailmanloppua odotellessa” am impresia că înseamnă “Sfârşitul lumii, în aşteptare”, sau cel puţin aşa spune Google Translate.
Acum vreo 5 luni eram printru-un magazin finlandez de lucruri second-hand şi îmi căutam ceva pentru o petrecere în care trebuia să mă costumez ca un personaj de film. Aşa am dat peste nişte CD-uri cu Penniless People of Bulgaria, care m-au făcut să zâmbesc, dar nu le-am cumpărat că mă grăbeam. Nici costumul meu nu a fost cine ştie ce: mi-am luat luat nişte ochelari rotunzi de soare, o căciuliţă, nu m-am bărbierit câteva zile şi am zis că-s Leon, din filmul omonim. Dacă veneam cu o fetiţă brunetă după mine, cred că aveam mai multă credibilitate. Acum câteva zile mi-am căutat un ceainic la acelaşi magazin de second-hand-uri, dar nu am mai găsit CD-urile cu Penniless People of Bulgaria. Cineva le cumpărase. Trist.
Revenind la formaţie, e din Pori, un oraş destul de mare de pe coasta de vest a Finlandei, oraş din care vin suficiente formaţii din cele pe care le-am selectat în această lună. De prin 1997 se cheamă numai Penniless, poate s-au supărat nişte bulgari pe ei, eu pot doar să mă bucur că atunci când au pus degetul pe hartă şi au căutat o ţară n-au dat peste România, ei cântând un fel de grunge sau un rock alternativ destul de general, “Motorhead” fiind o melodie de pe albumul care i-a făcut cunoscuţi, măcar în Finlanda şi un pic prin SUA, unde au luat şi nu ştiu ce premiu, album care se cheamă “Velocity” şi care a apărut în 1996.
După ce am ascultat “Oasis” până la obsesie, datorită ironiei din versuri şi a melodiei, am descoperit că, deşi are melodii diferite de “Oasis”, “Who Killed Amanda Palmer?” are multe piese bune, albumul fiind înregistrat în colaborare cu Ben Folds. Un album excelent despre care am mai scris şi de pe care am ales “Leeds United”.
Un prim semn că încep să îmbătrânesc e că trebuie să mă uit după verighete la mâinile femeilor înainte să îmi manifest orice intenţie de a petrece timp cu ele. Un semn că încă nu sunt bătrân e că am căutat inel pe Google, că nu mai ţineam minte cum se cheamă inelul pe care îl poartă oamenii căsătoriţi. Un alt semn că încep să îmbătrânesc e că am scris femeie în loc de fată, dar asta a fost intenţionat. Revenind la femeile măritate, stau şi mă întreb, ar trebui acestea să fie prietenoase cu bărbaţi necăsătoriţi, ca de exemplu, eu? N-ar trebui să fie urâte, eventual grase, să fie invizbile pentru necăsătoriţi atunci când poartă verigheta, să iasă în oraş doar cu soţul sau alţi oameni căsătoriţi sau să trăiască într-o lume paralelă? În niciun caz n-ar trebui să începă mesajele ei cu “Dragă Andrei”. Urăsc despărţitile lungi.
I Am Not Lefthanded e un trio de irladenzi mutaţi în Londra, care se ocupă de fiecare aspect al muzicii lor, de la producţie, înregistrare şi promovare şi care au debutat cu un album cu titltul “Yes Means No” prin august. “Long Goodbyes” e o baladă interesantă, care arată latura sensibilă şi irlandeză a formaţiei.
Foto: http://www.myspace.com/uhhuhhermusic
“Uh Huh Her” e titlul celui de-al şaptelea album al lui PJ Harvey, fiind rezultatul a doi ani de muncă şi având orice în afară de tobe produs şi cântat de PJ Harvey. Lansat în 2004, a fost în general primit bine de critică, mai puţin de NME, dar s-a vândut mai puţin decât precedentul, “Stories from the City, Stories from the Sea” şi nu a produs niciun hit major, decât un număr 29 în Marea Britanică.
Acesta însă nu este un post despre albumul lui PJ Harvey, la fel cum şi cântecul celor de la Uh Huh Her nu e un cântec de dragoste, după cum spune titlul. Uh Hur Her e un duo de electropop cu numele inspirat de PJ Harvey, fiind format din Camila Grey, cunoscută pentru nişte colaborări cu Dr. Dre, Melissa Auf de Maur, Busta Rhymes sau Kelly Osbourne şi Leisha Hailey, mult mai cunoscută pentru un rol în serialul american “The L Word”.
Foto: http://www.myspace.com/themarkerband
Neoprotestanţii sunt pentru mine oamenii ăia care îţi bat la uşă ca să îţi salveze sufletul sau care vorbesc aproape ostantativ de evlavios despre credinţă, Dumnezeu şi Isus, cu o convingere şi o fericire interioară care mă fac să cred că ori sunt noii farisei ori au creierele spălate. De asemenea, modul lor de organizare a comunităţii şi adaptarea unui stil şi a unor termene americane (“Departamentul de Laudă şi Închinare” nu sună aiurea?) îi fac nu să fie creştinii mei preferaţi. Desigur, fiecare e liber să creadă ce vrea, atât timp cât nu atentează la siguranţa şi integritatea celor care cred altceva.
Muzica creştină, fie ea metal, rock, pop sau folk, subliniez creştină şi nu bisericească, e muzică pe care încerc să o ocolesc pe cât posibil, pentru mine ea fiind echivalentă cu melodii gen “Doamne, fă-mă instrumentul iubirii tare” pe care o auzeam atunci când Radio Vocea Evangheliei se băga peste un radio local sau cu P.O.D. (care mi-a plăcut la un moment dat, deşi am impresia că faptul că aveau influenţe creştine nu era definitoriu pentru ei) şi Creed, cu un Scott Strapp care mai avea un pic şi creadea că e Iisus Hristos.
Formaţia braşoveano-bucureşteană The Marker mi-a atras atenţia prin faptul că a câştigat Global Battle of the Bands din acest an, în alte circumstanţe nu cred că le-aş fi dat importanţă, şi prin faptul că sună decent. Deşi faptul că a câştigat o competiţie la care a participat şi nişte formaţii excelente, de exemplu Byron, mă face să suspectez un mic blat (la fel ca atunci când ab4 a câştigat nu ştiu ce premiu MTV), îmi place să cred că The Marker a câştigat datorită prospeţimii şi datorită a ceea ce zicea Alex Revenco că o să urmărească, adică prezenţa scenică şi interpretarea live (vezi clipul de mai jos), deci Byron ar fi avut şanse mai mari să câştige dacă se îmbrăca într-o uniformă militară şi nu venea în blugi şi tricou.
Revenind la The Marker, când am intrat prima oară pe site-ul lor şi am văzut freza solistului şi îmbrăcămintea lor gen “Al doilea război mondial”, mi-am adus instant aminte de videoclipul la “Never Coming Home” de la My Chemical Romance, cu care aduc un pic şi muzical vorbind, ceea ce i-ar putea face să prindă bine la puştimea emo. Ceea ce mă face să mă întreb care e targetul formaţiei, care, deşi cântă un rock alternativ cu influenţe creştine, nu cred că va prinde prea mult la ascultătorii de alternativ datorită religiei şi a unui oarecare circuit închis al concertelor (nu cred că mulţi ar merge la un concert unde e plin de “fraţi”), iar, din câte îmi dau seama din unele comentarii de pe site-uri evanghelice, sunt acuzaţi că apar pe MTV, că nu au cuvântul Isus în versuri sau pe site, că au un mesaj prea umanist, că apar la bustul gol în clipurile de la repetiţii şi că muzica lor nu îndeamnă la închinare sau la lăudarea lui Dumnezeu, deşi, slavă Domnului, pentru asta există “Departamentul de laudă şi închinare”.
Ce înţeleg din “Break the Cage” e că mesajul e mai subtil decât în melodii gen “Doamne, fă-mă instrumentul iubirii tare”, că instrumental sună bine şi e catchy (cred că am ascultat-o de vreo 10 ori azi) şi că solistul a avut acelaşi profesor de engleză ca Băsescu, amândoi având cam acelaşi accent. Sincer, m-aş duce la un concert The Marker şi îmi place cum sună, aşa că le urez să aibă succes şi să vorbească mai bine limba engleză. Site-ul lor e www.themarker.ro şi e păcat că nu au mai pus altă piesă decât cea de mai jos şi că au învăţat cum să pună muzică pe Hi5, dar nu au învăţat cum se pune pe MySpace.
Foto: www.myspace.com/noahandthewhale
De obicei, înainte de a scrie despre un artist sau o piesă, mai fac şi nişte divagaţii cu tentă personală pornind de la subiectul piesei, unele versuri sau de la o anumită întâmplare ce include şi ascultarea piesei. “In Five Years Time” e un titlu care m-ar fi făcut să scriu despre planuri de viitor, despre cum nu vreau să cresc şi să mă maturizez şi cum vreau să rămân o eternitate pe la vreo 23 de ani, dar că a trecut momentul şi îndată ajung la 25, sau alte elucubraţii care să lase impresia că mai e ceva între poza de mai sus şi linkul de mai jos. Cum, în ultimele zile, m-am lamentat cam mult, asta probabil pentru că m-am reîntors în Finlanda şi încă e aiurea să mă obişnuiesc, voi încerca să nu mai fac asta, deşi, dacă mă uit la ce am scris mai sus, e posibil să o fi făcut-o deja.
Noah and the Whale e o formaţie londoneză ce a debutat cu album în acest an şi care cântă un folk alternativ. Cum cei care scriu despre muzica pop au nevoie tot timpul de repere şi comparaţii, a fost inevitabil ca Noah and the Whale să fie comparaţi cu trupe ca The Magic Numbers, The Little Ones, Neutral Milk Hotel, The Postal Service sau Belle & Sebastian. Mie “In Five Years Time” îmi sună de parcă ar fi de pe coloana sonoră de la Juno, cu versuri copilăreşti dar ironice şi o melodie veselă, care o face foarte bună ca jingle, fiind folosită şi în câteva reclame.
Cum se întâmplă cam des, melodia a fost lansată ca single în Marea Britanie în 2007, fără să fie bagată aproape deloc în seamă, pentru ca în acest an să fie relansată ca single şi să intre în Top 10. Ce mai e de menţionat despre Noah and the Whale e că Laura Marling a fost membră a formaţiei, înainte de a avea o carieră solo, iar acum mai cântă din când în când cu formaţia. La fel şi Emmy the Great, despre care voi scrie în lunile următoare.
