Mai se anunţă o lună foarte interesantă din prisma albumelor care vor fi lansate, dar şi aprilie a fost ok. Cum nu am avut timp să ascult prea multe, alegerea mea e albumul nou indie-pop-erii scoţieni de la Camera Obscura.
Dacă stau bine să mă gândesc, din ultimele 13 luni, 8 le-am petrecut în Finlanda, iar acum sunt din nou acolo. Iar dacă nu stau bine să mă gândesc, tot la fel e. Deşi, dacă aş face un top al ultimelor 13 luni, măcar primele 2 ar fi dintre cele petrecute în România, îmi place Finlanda, altfel acum nu mai eram acolo, unde momentan sunt maxim 5 grade Celsius. Înainte de a ajunge acolo şi de a merge la câteva concerte de acolo şi la un festival de rock despre care am fost prea leneş să scriu, deşi timpul nu e trecut, aveam o părere destul de proastă despre muzica finlandeză, având preconcepţia că e dominată de trupe de metal şi de black sau death, de trupe plictisitoare ca Nightwish, Sunrise Avenue sau Lordi, trupe gay ca H.I.M. sau The Rasmus sau trupe care au fost la un moment dat bune, dar acum sunt tot plictisitoare, cum ar fi Apocalyptica. A, şi mai ştiam de Darude, care până la urmă e un one-hit-wonder şi nici nu ştiu dacă mai trăieşte.
Poate aşa e, dar s-a dovedit că există şi o scenă indie destul de activă aici, cât şi nişte formaţii destul de decente. Ce am scris până acum e o introducere la luna finlandeză de pe cathartic media, lună în care voi scrie despre vreo 20 şi ceva de artişti finlandezi. Am scris deja lunile trecute despre The Crash, Pepe Deluxé sau Joensuu 1685, iar acum am făcut o selecţie de indie rock, indie pop, shoegaze, rock alternativ, pop-rock, cât şi electro şi synth-pop finlandez, un amestec destul de eterogen atât calitativ cât şi în ceea ce priveşte genurile în care poate fi încadrată muzica. Iar selecţia de muzică finlandeză nu poate fi începută mai bine decât cu o melodie care nu e finlandeză, dar măcar e despre Finlanda, care vine de la una dintre cele mai amuzante trupe de comedie din secolul trecut, Monty Python.
Cum englezoaica de origine Sri-Lank-iană (tamil) M.I.A. (Mathangi “Maya” Arulpragasam) e suficient de cunoscută, mai ales şi după prezenţa ei pe coloana sonoră la “Slumdog Millionaire”, vroiam să scriu despre ea atunci când nu prea mai am piese de pus pe blog, ceea ce e cazul acum. Amestecul ei de dancehall, electro, jungle, hip-hop şi world music nu m-a atras în mod special de la început, dar unele piese de la ea îmi plac foarte mult, cum ar fi şi “Paper Planes”, care e construită în jurul unui sample de la The Clash.
Tot timpul am avut o fascinaţie pentru muzica din jocurile vechi (PC sau consolă), care avea farmecului ei aparte, în ciuda resurselor tehnice foarte limitata. Văd că este un fel de curent de a amesteca muzica de pe Nintendo-uri vechi cu altceva, scoţienii de la 
(nume imposibil de găsit pe Google) amestecând această muzică 8bit cu un fel de pop-punk sau emo.
Foto: Daniel Perlaky
Acum vreo 2 articole scriam de mult prea desele comparaţii cu Arcade Fire, care se întâmplă a fi una dintre formaţiile mele preferate (de fapt, cred că formaţia preferată) şi unul dintre motivele pentru care am început acest blog. Fanfarlo e o formaţie care chiar merită să fie comparată cu Arcade Fire, păstrând desigur proporţiile. Fiind fondată acum vreo 2-3 ani de un suedez stabilit la Londra, Fanfarlo a reuşit să scoată unul dintre cele mai bune albume de debut din acest an, despre ei mai scriind de bine şi cei de la Babylon Noise.
Steve Cradock e un chitarist suficient de cunoscut pe scena britanică, fiind membru al Ocean Colour Scene şi apărând pe toate albumele lui Paul “The Modfather” Weller. Muzica sa este de obicei retro, fiind puternic influenţat de The Beatles şi The Rolling Stones. “Running Away” e de pe debutul să solo, apărut în acest an.
Battant vine, ca şi Red Light Company, tot din Londra, cântând un electro-pop cu suficientă chitară în el ca să nu mai sune chiar a electro-pop. Albumul lor de debut, “No Head” a apărut recent, cuprinzând melodii destul de catchy şi de imediate, cum e şi “Radio Rod”.
Da, ştiu, acum e aprilie, iar articolul acesta are dată din martie. Am vrut să îl scriu în martie, m-am şi gândit cum o să sune, muzica tot în martie a fost aleasă, dar tot timpul am găsit ceva mai bun de făcut decât să scriu pe blog, aşa că mai bine mai târziu decât niciodată. La fel şi pentru restul articolelor care vor apărea cu dată de martie. Red Light Company e o formaţie londoneză care a debutat în acest an, fiind comparată, pe nedrept aş putea spune, cu Arcade Fire. A început deja să mă irite că de fiecare dată când o formaţie sună un pic mai simfonic sau are un pic de orchestraţie în spate, se găsesc vreo 10 jurnalişti să afirme că ar putea fi viitorii Arcade Fire. De fapt, cred că unii etichetează ca fiind Arcade Fire orice formaţie indie rock, care pe lângă chitare şi tobe mai au câte o vioară sau orice alt instrument clasic. Red Light Company aduce un pic mai degrabă cu The Polyphonic Spree, cu un sunet făcut să sune bine pe stadioane.
Foto: http://www.flickr.com/photos/kiprice
Pete Doherty e o vedetă a tabloidelor britanice încă de când cântă în The Libertines şi influenţa viitoare generaţii de muzicieni, dar, în ultimul timp a demonstrat că încă mai poate face muzică şi că merită să fie faimos pentru asta şi nu pentru droguri şi Kate Moss. Asocierea cu producătorul Stephen Street a adus un album bun de la Babyshambles, cât şi un prim album solo mai puţin comercial şi cu momente foarte bune, parţial responsabil fiind şi Graham Coxon, care a contribuit din plin cu chitara sa.
În ziua de azi nu ştiu dacă se face un protest ca lumea, cum se făcea în anii ‘80, când până şi la noi se propovăduia pacea între popoare şi dezarmarea mondială, iar tata era luat de la serviciu să strige “Nu bombei cu neutroni!” în centrul Sucevei. Un astfel de protest optzecist este şi “Enola Gay” de la OMD, un protest antiatomic care poartă numele avionului ce a lansat bomba la Hiroshima, melodie lansată în contextul în timpul unui scandal politic datorat faptului că primul ministru Thatcher a permis americanilor să staţioneze în Marea Britanie cu rachete nucleare. Am ascultat prima oară“Enola Gay” pe coloana sonoră de la “Vals cu Bashir” şi mi s-a părut o melodie foarte catchy, care ar face faţă şi standardelor synth-pop de azi. Între timp, s-a dus tot protestul, liderul de la OMD a ajungând un fel de Adrian Ordean, fondând şi compunând pentru formaţia de fete Atomic Kitten.
Orchestral Manoeuvres in the Dark – Enola Gay (Long Version)
PS: Felictări fetelor de la FolkBlog pentru premiul 2 la Muzică, TVBlog pentru premiul 1 la Film şi pentru PiticiGratis pentru multiplele premii 2 şi 3, deşi merita 1 peste tot.
