O trupă in regulă. Mai mult nu pot spune despre The Enemy, chiar şi la a cincea ascultare. Insă, ca orice trupă de duzină, are mereu uşile deschise spre galeria celor mari, depinzând numai de forţele şi planurile proprii dacă locul ii va rămâne gol sau nu. In ceea ce mă priveşte, piesa următoare mă face să le acord, in continuare, şanse bune.
Celor care cred că lumea asta cu Operator Please va scăpa… confundaţi.
Elefant e una din puţinele trupe despre care merită să scrii la orice oră, in orice moment, indiferent de câte treburi ai pe cap. Din motive personale, până acum nu am reuşit să şi respect regula asta.
Solistul e un argentinian, plimbat destul intre cele două Americi, care are avantajul de a nu fi fost bombardat de prejudecăţile diferiţilor critici şi doctoranzi in bun simţ muzical. Şi-a trecut favoriţii din adolescenţă prin filtrul propriu, adult, şi impreună cu alţi trei oameni a scos in 2003 un prim album. Următorul pas a fost The Black Magic Show, lansat pe 18 aprilie 2006, album prin intermediul căruia i-am descoperit, acum o lună. Nu aduc nimic nou in peisaj, dar le stă atât de bine in melanjul Interpol-Dave Matthews-others, că m-au convins după doar câteva ascultări.
Făcând o paralelă, ţin să mărturisesc că am o simpatie nebună pentru anul care tocmai a inceput. Iar ceea ce mă bucură inimaginabil e filozofia mai veche potrivit căreia inceputurile proaste vin la pachet cu finaluri şi mai şi. Welcome to the black magic show!
Milburn. Una din cele n Sheffield-based bands, atunci când n tinde spre infinit. Dacă n-ar tinde, poate am avea parte de ceva mai multă personalitate impachetată in produsele astea englezeşti. Trecând totuşi peste minunatele fixaţii…
E clar că al doilea album le-a adus celor patru un plus de originalitate. Mult peste debutul din 2006 (Well well well), These are the facts incepe să contureze nuanţele proprii, slab sesizabile in urmă cu un an, când aproape tot ce intra in compoziţiile formaţiei era imprumutat. De unde? N-ar fi prea greu de presupus, mai ales că bunul simţ ne dă, parcă, un hint.
Milburn – Send in the boys
Şi atunci, normal, creşte inima in tine când vezi că intre cinci aiureli arctistice, primeşti câte-o intonaţie proprie bonus. Fară indoială, incetul cu incetul se fabrică.
Milburn – What will you do (when the money goes) ?
Următorii sunt genul de trupă inutilă. S-au născut dintr-o activitate extraşcoalară a doi membri Art Brut. Cântă… despre vreo patru chestii, piesele corespunzatoare găsindu-se la adresa lor de myspace. Nu sunt o trupă inteligentă, nu cântă extraordinar, şi, intre noi fie vorba, mă cam chinui atunci când spun că ei cântă. In tot cazul, e o prosteală naturală. Şi melodică. Care le iese. Dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut, puteţi eventual să le vizitaţi pagina, deşi nu ştiu in ce fel vă vor schimba ziua. Inregistrările -făcute intr-o cameră de apartament- au vreo două ironii grosolane la adresa unor trupe istorice. Cam asta ar fi realizarea lor. Incercaţi, cu un minus de incredere.
E ca in bancul ăla trist cu ţăranul şi calul lui, in târg. Vi-i prezint pe Art Goblins, nişte tineri puberi, cu singurul scop – de a ii face de râs. 
Pe săptămâna viitoare.
Prima trupă cu nume de bulldog. Se mai intâmplă.
Contrar premiselor, Rooney sunt o gaşcă de americani, cinci la număr, care fac muzică, denumirea moştenind-o de la personajul unui film din ’86. Sunt impreună in formula asta incepând din 1999, şi au două albume scoase -omonimul in 2003 şi Calling the world in 2007. Sună old school, oamenii având destule şi diversificate surse de inspiraţie, din ‘60 până azi. Utilizează o sumedenie de elemente vechi pe care le aduc, cu succes, la un sound actual – lucru care e de lăudat având in vedere ca tot mai puţine trupe işi deplasează focusul dincolo de vedetele mainstreamului.
Rooney cântă bine, termenul căpătând ca intotdeauna noi conotaţii in funcţie de ascultător. N-o să vă prezint cea mai cunoscută piesă a lor, că ar fi -nu-i aşa- lipsă de bun simţ.
Helou, helou. Ăsta fiind semnul că incă mai trăiesc, dincolo de pomenirile de pe aici.
Forţându-mi limbajul, aş putea spune că respir cu ajutorul aparatelor, intrucât muzică mai nouă, care să mă trezească la viaţă, in ultimul timp nu am gasit. Cu câteva excepţii, trupele tinere pe care le-am ascultat in ultimele şase luni mi se par care de care mai plată. Nici o sclipire, nici urmă de ceva original, spus sincer. Cu puţin noroc, o să ajung şi cu indie-ul ăsta la saturaţie.
Desigur, sporadic dai şi peste câte un Vampire Weekend, Twang sau Twilight Sad, dar asta nu schimbă foarte multe. E doar un semn că in marea asta de pseudo-talente mai există şi câte un om care ştie muzică şi are ceva nou de spus. Impresia generală rămâne, in cele din urmă, neschimbată.
Şi atunci un prieten iţi prezintă nişte americani. Cu state vechi, şi cu un vocabular bogat. Ii asculţi, şi redescoperi că muzica poate fi simplă, fără să plictisească, şi că, interpretată adecvat, ea devine cea mai bună alegere. Deci, Okkervil River. Căci cu The National mi-am innebunit deja cunoscuţii.
