Mon Meilleur Ennemi

Am ramas datoare cu un film de la TIFF. Nu ca nu as fi vrut sa scriu despre el, dar am fost plecata. Acum ca sunt acasa si am mai mult timp liber decat speram, poate ca e mai bine sa se stie de ce am evitat sa scriu despre el. My Enemy’s Enemy este un documentar complex in regia lui Kevin Macdonald ce prezinta procesul lui Klaus Barbie, seful Gestapo-ului francez ce a trimis la moarte mii de oameni. Am amanat aceasta recomandare pentru ca, de regula, nu ma uit la filme cu tenta politica si nici la documentare ce prezinta conspiratii de tot soiul.

Am vazut filmul la insistentele Ralucai. Si ea, ca si mine, a ramas socata de scenele ce prezentau atrocitatile comise de Barbie. Documentarul are imagini rare de arhiva cu Adolf Hitler si arata adevaruri istorice pe care multi le-au ascuns sau le-au evitat. Barbie a torturat sute de persoane, printre care si eroul francez Jean Moulin. Desi se stia de vinovatia lui, nu a fost acuzat, dimpotriva, si-a continuat activitatea de tortionar. Un barbat bine facut cu o privire aspra, Barbie a ramas in memoria fiicei sale ca un tata bland, care s-a purtat impecabil cu familia sa, si care l-a crezut nevinovat pana la moarte.

Supranumit “macelarul din Lyon”, Klaus s-a nascut la 25 octombrie 1913, in Bad Godesberg, Germania, si a fost cel care a deportat la Auschwitz 44 de copii evrei din satul Izieu. In 1947 a inceput colaborarea cu serviciile secrete americane si s-a dovedit un pion important in furnizarea de informatii despre comunisti. Bineinteles ca SUA nu au recunoscut niciodata ca Barbie a fost cel care a depus munca pentru ceea ce era atunci Detasamentul 66 si nu au ezitat sa se ’scape’ de el atunci cand le-a devenit nefolositor.

Dupa ce s-a mutat in Argentina sub regimul Peron, a emigrat in Bolivia sub numele de Klaus Altmann si a inceput sa alimenteze traficul de arme catre Israel si se zvoneste ca ar fi fost responsabil si de moartea lui Che Guevara.

In 1983 a fost extradat in Franta, dar procesul lui a inceput abia in 1984. Documentarul are cateva imagini socante cu marturiile catorva dintre victimele lui, care povestesc detaliat cum au fost torturate. Procesul este unul dintre putinele care au fost filmate, iar ‘avocatul diavolului’, Jacques Vergès, cel care l-a aparat, nu i-a obtinut achitarea, asa ca a fost condamnat la inchisoare pe viata si a murit 7 ani mai tarziu de leucemie. In timpul procesului a declarat: “Atunci cand voi sta in fata Domnului, voi fi gasit nevinovat”. Tot el afirma ca a fost doar o piesa intr-un joc foarte mare si e convins ca a facut ceea ce trebuia.

Data de lansare in Romania este 10 octombrie 2008. De vazut!

M-am dus la ‘Insomnia‘ din 2 motive: pentru ca era singurul film gratis si pentru ca si eu sunt oarecum insomniaca. Raluca a adormit la jumatate ca un prunc, iar eu cascam ca o veverita. Plin de lume ca doar duh! e gratis care de care mai pestrita. In principiu e cul ca merge lumea la film fie el si o proiectie la TIFF.

Alan Berliner s-a luptat toata viata cu lipsa somnului. Tatal lui nu i-a spus niciodata ca poate fi o chestie genetica, mai ales ca si bunicul sau a suferit de asa ceva. Omul care doarme putin, se odihneste putin si e mereu macinat de griji. Desi doarme doar 2 ore pe noapte, in medie, Alan reuseste sa creeze cel mai bine noaptea cand e liniste si nu-l deranjeaza nimeni. Nereusind sa se puna pe linia de plutire, regizorul apeleaza la 5 specialisti in domeniu in incercarea lui de a-si trata ‘boala’.

In acelasi timp filmul este o autobiografie: sunt intervievate cele mai importante femei din viata lui: mama, sora si sotia lui. Cu primul lui copil pe cale sa se nasca, Alan incepe sa se gandeasca tot mai mult la un aspect pe care l-a neglijat pana acum: daca pruncul lui va mosteni insomnia-i de-o viata?

Berliner ne primeste in casa lui, ne arata poze vechi ale mamei, tatalui si bunicului sau, colectia impresionanta de materiale audio-video pe care le-a strans pentru documentarele sale si ne povesteste despre obiceiurile lui de zi cu zi. Ordonat pana la limita obsesiei, Berliner este un tip cu capul pe umeri, dar perfectionist, trasatura de caracter care poate fi considerata unul din motivele insomniei lui.

Pe scurt e un documentar foarte bun. M-a amuzat ziua cand Berliner a baut cafea. Ar trebui sa ma filmez si eu cand fac asta, voi da un nou sens expresiei pe care o folosesc atat de des : ‘veverita pe prafuri’.

Lasand la o parte umorul meu complet deplasat, pot afirma ca, fie ca esti pasare de noapte (ca mine) ori zburatoare de zi, “Wide Awake’ e un film la care sa te uiti cu ochii mari. Sau daca nu, sa adormi cu zambetul pe buze, precum colega mea Raluca.

P.S. La intrare l-am vazut pe Florin Piersic Jr.

Nu stiu sa citesc titlul corect in nemteste, dar stiu ca inseamna În fiecare zi e duminică. Ar fi bine daca ar fi la fel si pentru mine poate nu as mai avea atatea griji legate de licenta, iar d-soarele la moda nu s-ar mai gandi la ce sa-si asorteze unghiile.

Filmul e facut in 2007 si la prezentarea lui la TIFF regizorul a stat in sala si dupa proiectie a raspuns intrebarilor publicului, dar despre asta cateva randuri mai jos.

De ce (nu) recomand filmul?

Inspirat din fapte reale, actiunea se petrece undeva in Polonia, intr-un orasel de provincie, unde un grup de tineri abandoneaza scoala pentru a-si duce zilele pe strazi, band vodka ieftina, bere, fumand, furand si talharind. Personajele principale sunt 2 prieteni Adam si Tommek, unul introvertit si oarecum religios, crescut de bunica in spiritul corectitudinii, celalalt intr-o constanta nevoie de a fi centrul atentiei, fara familie si pasionat de tatuaje.

Cei 2 isi fac veacul impreuna cu amicii din grup in fata blocului, prin parcuri si hale parasite, ocupandu-se cu mici furtisaguri. Ei sunt plictisiti ca nu reusesc sa-si imbunatateasca viata, deprimati de locul in care traiesc, fara nici o perspectiva de viitor, iar Tommek pariaza ca Adam nu ar putea sa ucida un om. Ceea ce la inceput se vrea a fi o gluma, degenereaza prin prisma poftei de violenta a celor doi si asistam la o scena in care un trecator este batut si ucis cu o furculita + o sticla de bautura.

Inlantuirea oarecum fireasca a faptelor ii duce pe cei doi la un institut de corectie si apoi la inchisoare, unde sunt judecati in regim de adulti, desi aveau doar 16 ani la data condamnarii. Neavand remuscari primesc o sentinta de 25 de ani, urmand a se desparti si a nu se mai intalni niciodata.

Mi-a placut la nebunie coloana sonora de pe care am recunoscut Babyshambles – Fuck Forever si finalul Portishead – Roads. Mi-a placut unghiul de filmare, cadrele si culorile terne, imbracamintea personajelor. Mi-a amintit de comunismul imediat urmator anului `90, de cum stateam si noi la bloc mancand seminte si povestind. Diferenta e ca eu de plictiseala ma dadeam cu bicicleta si nu omoram oameni. Am remarcat un personaj principal feminin puternic si stabil.

Mi-a displacut motivatia filmului. Inexistenta. Adica e violenta bruta. Fara rost. S-ar putea spune ca eroii provin din familii destramate, cu antecedente criminale si totul are un izvor genetic. Dar povestea e relativ overrated, nu e cu nimic mai presus de violenta pe care o vad zilnic in orasul meu natal sau fata de dramele existentiale ale oamenilor ucisi de alti oameni in New York, Sofia sau chiar Bucuresti (de exemplu) .Sarah, singura persoana care ar putea sa impiedice tragedia nu face nimic in privinta asta, decat atunci cand e prea tarziu.

In final, regizorul a acordat un interviu. Am ramas si eu sa vad ce zice. Un om modest, creativ si prietenos, care a scris si scenariul, dar care nu a stiut ca Tommek, unul din personajele sale principale, da singura replica memorabila din film (si aici parafrazez): ‘Fiecare avem in noi un dram de violenta care asteapta sa iasa la iveala’.
Un mare minus pentru povestea mult prea simplista. Eu as fi ucis unul din personajele principale. Dar asta sunt numai eu. Go check it out!

Aseara m-am decis sa merg la un documentar la TIFF. In fiecare an incerc sa merg, mai ales ca festivalul se desfasoara in Cluj si ar fi pacat sa-l ratez tocmai datorita lipsei mele de timp. In perioada asta e mai complicat sa-mi fac un program deoarece sunt pe ultimii metri la licenta si nu am mai lucrat nimic lately, dar ma sfortez.

The Pixies sunt o trupa americana din Boston, Massachusetts formata in 1985. Membrii trupei au fost de la inceput aceeasi: Black Francis, Kim Deal, Joey Santiago si David Lovering. Ironia sortii a facut ca ei sa cunoasca un succes moderat la inceputul carierei si sa devina populari putin mai tarziu, doar in Europa. Personajele creative ale trupei au fost Frank Black (pseudonim sub care a cantat si solo Charles Thompson) si Kim Deal, basista formatiei, care dupa despartirea de la inceputul anilor `90 a format impreuna cu sora sa geamana trupa The Breeders, de la care cunosc doar piesa Cannonball. Intre cei 2 membri ai formatiei au existat tensiuni care au distrus legatura puternica ce ii lega, iar lipsa completa de comunicare a pus capat prieteniei, in final despartindu-i.

Muzica trupei e surprinzatoare la prima auditie, socanta la a doua, din cauza versurilor despre incest si referiri biblice si cu fiori pe sira spinarii la a treia, cand afli ca de fapt Kurt Cobain a recunoscut ca Nirvana a incercat doar sa-i imite pe The Pixies.

Formata la Universitatea din Massachusetts si ‘distrusa’ 5 albume mai tarziu, ‘zanele’ nu s-au vrut niciodata a fi trendsetteri pentru anii in care au activat, iar membrii ei nu au stiut niciodata ca roadele muncii lor se vor vedea si peste 20 de ani.

Documentarul ne arata modul cum au evoluat lucrurile dupa reunirea lor in 2004. La ora aceea fiecare avusese o viata mai mult sau mai putin tumultoasa: F.B. era in proces de divort, dar locuia cu o alta femeie si cu cei 2 copii ai acesteia, K. Deal fusese alcoolica, Joey trebuia sa-si intretina familia, iar tobosarul isi ingrijea tatal bolnav de cancer.

Imi amintesc azi cum am inceput sa ascult The Pixies dupa ce o cunostinta din strainatate mi-a trimis un Best Of din `97 si stiu ca m-am bucurat sincer cand s-au reunit. Nici lor nu le-a venit a crede ca pot umple salile de spectacol ca-n tinerete. Un Frank Black supraponderal, chel, dar oarecum revigorat, restul someri cu niste conturi subtiri in banca, reprofilati pe meserii de genul ‘magician in Vegas’ sau ‘documentarist’ s-au reintalnit pentru a primi premiul de ‘Fastest selling band in the history of Brixton Academy’.

Daca nu l-ati vazut pe F.B. in concert cu Placebo live interpretand ‘Where is my mind?’, daca nu stiti Fight Club sau n-ati auzit ca Jimmy Pop spune ‘I’m not black like Barry White, no I am white like Frank Black is’ ar trebui sa vedeti documentarul asta.

Nu de alta dar inca astept sa se intample ce prevedea Bowie ‘I could see them becoming huge’…

Foto: Jonathan Furmanski

Nici nu-mi amintesc de cand am vrut sa vad filmul asta. Intamplator am citit cateva recenzii spicuite de pe bloguri sau alte site-uri si mi s-a parut de atunci interesant. In ideea ca m-am facut o comoda si nu reusesc nicicum sa mai vad un film care sa nu fie DVDRip , mi-am zis ca mai bine astept o varianta mai buna a astuia. Din neatentie sau stupiditate am scos de pe retea un alt Sweeney Todd.

Dupa ce au trecut vreo 30 de minute am facut o legatura cum ca Johnny Depp si Helena Bonham Carter, adica personajele principale , nu apar in film => ca vizionez filmul care nu trebuie (stiu stiu, puteti rade).

Ideea e ca de fapt nici nu mi-am dat seama pentru ca pelicula in cauza ma prinsese atat de bine si era atat de veridica incat nici nu am realizat ca e filmata in Romania.

Varianta lui Tim Burton prezinta un personaj manat de razbunare, care infaptuieste crime oribile si canta 1/2 ora despre asta inainte de nefericitul eveniment. Sincera sa fiu m-am asteptat ca musicalul asta sa fie mai plictisitor, dar recunosc cu mirare ca-mi place stilul macabru-grotesc al regizorului. Stiam la ce sa ma astept: culori pale si personaje puternice.

Sweeney Todd este de fapt o plasmuire negativa a secolului al 19-lea, printre primii criminali in serie cu binecunoscuta ustensila de taiat gatleje: briceagul. El este ajutat de Mrs. Lovett, o vaduva saraca, disperata sa-si castige existenta dintr-o brutarie.(Sange!)

Pentru cei care nu stiu (inca) povestea, Benjamin Barker (pe numele lui real) revine in Londra pentru a-si razbuna sotia pe care o crede moarta. (Sange!) Singura lui fiica este adoptata de judecatorul Turpin, cel care l-a exilat pe Barker cu multi ani in urma. De aici se leaga o actiune macabra si curioasa cu un final neasteptat. (Sange!)

Asa cum se poate intui Mrs. Lovett se indragosteste de Sweeney si devine ‘his partner in crime’, scapandu-l de cadavre folosindu-se de o uriasa masina de tocat carne si transformandu-le in placinte.  (Sange!)(Sange!) (Sange!)

Spre deosebire de filmul lui Burton, Sweeney Todd din 2006 prezinta un personaj principal mult mai uman. Crescut prin inchisori, el devine foarte introspectiv, tacut si calculat. Simpatia lui pentru Mrs. Lovett, femeia de moravuri usoare, se transforma intr-o amicitie ciudata geloasa si sangeroasa. Comparativ cu personajul Helenei, Mrs. Nellie e mai sensibila si mai seducatoare, dar nu neaparat mai interesanta. (Sange!)

Asemanarile dintre cele 2 sunt evidente (Sange!), iar diferentele ies la iveala doar in final.

De vazut ambele in paralel daca se poate.

A must!

Ultima comedie neagra pe care am vazut-o e ‘Weirdsville’.

Nu stiu daca as putea-o numi comedie sau neagra, dar e cu certitudine o pelicula care m-a binedispus. Dupa cum ii zice si titlul e un film ciudat. Nu stiu daca ratingul mic se datoreaza faptului ca publicul american nu-l intelege sau ca e un film canadian =>  ca publicul american nu-l intelege, dar e bine gandit si frumos realizat.

Dexter (Scott Speedman) si Royce (Wes Bentley) sunt doi prieteni buni, junkies, ce locuiesc intr-un orasel mic cu nume predestinat, Weedsville,c onduc o broscuta veche, au caciula ruseasca si datoreaza o gramada de bani unui traficant (de droguri, evident). Pentru a-i ‘ierta’ pe acestia de bir, seful le da sa-i pazeasca marfa. Amica lor, Matilda (Taryn Manning), ia o supradoza si consecintele faptei ei sunt mai mult decat amuzante.

Crezand-o moarta, intr-un acces de panica, acestia incearca sa o ingroape in subsolul unui cinematograf parasit. Problema apare cand in acelasi cinematograf, in aceeasi noapte, un grup satanist condus de fostul lor coleg de liceu, incearca sa indeplineasca un ritual. Si au nevoie de victime. De si mai multe victime. Si de sange. Si de Diavol.

Nu stiu unde am ras mai bine: de stangacia asa-zisilor ’satanisti’, de gasca de pitici inarmati cu ‘nuncege’ care vin sa-i salveze pe protagonisti, de traficantii cu accent rusesc sau de actiune in sine. Decat sa ma fi uitat la American Pie X ,mai bine vad si continuarea astuia.

In traducere, The Lovers from the North Pole, este, probabil, cel mai profund film regizat de Julio Médem. Nu stiu daca profund are grad de comparatie, dar spun ‘probabil’ pentru ca nu am vazut pana la capat ‘Lucía y el sexo’ si de scurtmetrajele lui de dinainte de ‘90 nici nu am auzit.

Cu o alcatuire ciclica,intregul film e gandit ca o serie de coincidente care se petrec cu o rapiditate mare la inceput,dar se raresc,se fluidizeaza si se intregesc spre final.Regizorul abordeaza teme ca viata,moartea,dragostea si destinul prin prisma celor 2 personaje principale -Otto si Ana.Numele lor sunt palindromuri (pentru cei care nu au chef sa caute intelesul’un sir de caractere care este egal cu inversul sau’) iar intamplarile care-i despart si care-i aduc impreuna in cele din urma au tot un caracter circular.

Cei 2 se intalnesc la scoala si la scurt timp dupa se imprietenesc in momentul in care mama vaduva a fetei se casatoreste cu tatal divortat al baiatului.Ana vede in Otto un model parental,iar Otto gaseste amica pe care nu a avut-o niciodata.Afectiunea platonica dintre ei se transforma in timp intr-o dragoste incestuoasa.

Mai retras din fire,ajuns la adolescenta,Otto nu-i marturiseste Anei iubirea lui si firul evenimentelor ajunge sa-i desparta,atat pe ei , cat si pe parintii lor.Nereusind sa ia legatura unul cu celalalt,Otto devine pilot si zboara in cautarea Anei.O gaseste in cele din urma in locul unde si-au promis sa se intalneasca: in apropierea Cercului Polar.

Povestea unor ‘cercuri’: vieti, nume, replici, locuri (Círculo polar) si a unor stari care se vor a dura vesnic: dragostea.

Tristetea cu care m-am uitat si finalul ma face sa va sfatuiesc sa nu-l vizionati cu prietenul(a).

În rarele momente în care nu salvez lumea sau în care nu aleg muzică pentru blog, îmi place să ma uit la filme şi seriale. Unul dintre filmele cele mai bune pe care le-am văzut în ultimul timp a fost “Scafandrul şi fluturele”, inspirat din cartea şi viaţa lui Jean-Dominique Bauby, un redactor-şef de la revista Elle, care se trezeşte paralizat complet, cu excepţia unui ochi, în urma unui accident vascularo-cerebral.

Neavând subtitrare în limba română, am luat o subtitrare proastă în engleză şi, cu ajutorul cunoştinţelor mele cam limitate de franceză, cât şi a doi amici, am făcut o încercare de traducere a filmului. Desigur, e cam imprecisă, am aproximat destule lucruri, dar cred că face filmul să fie înţeles şi de cineva care nu ştie franceză, dar ştie română şi poate fi şi un bun punct de început pentru cineva care chiar ştie franceză.

Subtitrare “Le Scaphandre et le Papillion”

Astazi ma axez pe “Revolver”. Nu stiu de ce m-am oprit la filmul asta, poate pt. ca in 2006 au fost filme de calitate indoielnica, iar de 2007 (cu putine exceptii) nici nu vreau sa comentez. Pentru fanii Guy Ritchie, asta nu e ca “Snatch” sau “Lock Stock and Two Smoking Barrels” deci nu va entuziasmati.

Jake Green e un impatimit al jocurilor de noroc, e ironic, rautacios si castiga mereu. Dupa ce petrece 7 ani la puscarie, e eliberat si nutreste razbunare. Il invinge la un joc de poker pe Dorothy Macha, care e stab de casino si acesta din urma trimite ‘curatatorii’ pe urmele lui. Avi and Zack sunt 2 personaje bizare care se ofera sa-i asigure protectia lui Green. De aici porneste o serie de intamplari interesante legate de teama de lifturi a ‘eroului’, de pasiunea lui pt sah si matematica si dorinta de ‘revenge’. Filmul face trimitere la numerologie si Kabbalah si se axeaza pe 4 citate care se repeta obsesiv si la prima vedere nu au legatura unele cu altele: “The greatest enemy will hide in the last place you would ever look.” – Julius Caesar, 75 B.C. – fraza cunoscuta sub numele de “formula” – este dupa parerea personajului principal calea sigura catre victorie in orice joc, “The only way to get smarter is by playing a smarter opponent.” – Fundamentals Of Chess, 1883 – “Scorul” un fel de ghid in inchisoare fara de care nu poti supravietui, “First rule of business: protect your investment.” – Etiquette Of The Banker, 1775-”Mr.D” – un fel de play it safe in orice situatie pentru ca nimic nu doare mai mult decat umilinta si pierderea unei sume de bani, oricat ar fi ea de mica, si, in final, “There is no avoiding war; it can only be postponed to the advantage of your enemy.” – Niccolo Machiavelli, 1502, adica de ce ti e frica nu scapi.

Lucrurile se complica pe masura ce actiunea avanseaza si in final ma da peste cap o serie de evenimente ce culmineaza cu ideea de dedublare a personajului principal (sau ce o fi vrut Ritchie sa spuna), dar nu surprinzatoare ca in Fight Club, ci mai degraba aiurea si confuza. Dupa o discutie cu amicii/colegii constat ca de fapt Jake Green suferea de personalitate multipla, ce face finalul filmului si mai incurcat.

Un bonus pentru André Benjamin (Outkast) in rolul lui Avi, care e stilat-rafinat ca si personajul pe care-l joaca si totusi merita vazut daca vi se pare ca Ritchie e subtil, cu umor fin, ca Jason Statham e cul la costum si ca Ray Liotta da bine cu spume la gura. Enjoy!

Am vrut sa vad de foarte multa vreme Intacto. Pentru aia care habar n-au cu ce se mananca, acum cateva zile nu aveam rabdarea necesara sa explic asa ca va trimiteam sa cititi niste cronici online. M-am razgandit si m-am documentat si am aflat ca spaniolul Juan Carlos Fresnadillo e cel care a regizat si 28 Weeks Later. Pe scurt (si pe lung) e vorba de noroc, sansa, destin, noroc, noroc, norocul altor oameni si cum poate x sa fure norocul lui y printr o singura atingere. Statistic nu am reusit niciodata sa calculez ce sanse am sa castig la loto, sa se prabuseasca avionul cu care calatoresc sau sa ma loveasca un asteroid. Actiunea e centrata pe 4 personaje care aparent nu au nimic in comun: Tomas (Leonardo Sbaraglia) – singurul supravietuitor al unui accident aviatic; Federico (Eusebio Poncela) – care a scapat dintr un cutremur si care are ‘darul’ de a citi/fura norocul altora; Sam (Max Von Sydow) – personajul principal, victima a Holocaustului si cel mai puternic dintre ‘norocosi’ si Sara (Monica Lopez) o politista care si a pierdut familia intr un accident de masina si nu intelege ce se intampla cu ea dupa acel eveniment socant. Sansa lor e net mai mare decat a omului obisnuit. Cei care au vazut deja filmul stiu ca exista cadre bine luate, vizual si auditiv, dar, in pofida unei idei exceptionale, mie mi se pare ca povestea nu e tocmai bine inchegata. Finalul e oarecum previzibil si implicatiile ce se vor filosofice sunt destul de greu de digerat. Pe langa divinitate, liberul arbitru, sacrificiu si onoare, e vorba si de dragoste ca motorul tuturor lucrurilor: e ciudat cum o replica de genul “Nu te mai iubesc!” funcţionează complet opus în două contexte diferite si chiar impresionant modul cum se pune problema supravietuirii si protejarii celor dragi. Fiecare isi testeaza norocul prin tot soiul de incercari: ruleta ruseasca, alegerea pe instinctul animal sau alergari blindfolded prin paduri. Impecabil filmat si excelent jucat, e genul de movie dupa care bei o bere si fumezi vreo 3 tigari. Pacat ca eu nu am avut, da va faceti voi rost

Bonus video la pelicula: Prodigy – Voodoo People (Pendulum Remix):