Posibila relansare a blog-ului e amânată până cândva la începutul lui septembrie. Luna aceasta am avut prea mult de lucru şi prea puţin timp liber şi chef ca să scriu ceva, deşi am adunat nişte muzică despre care merită să scriu. Închei acest articol cu o dedicaţie specială pentru cineva, care e un fel de parodie după “Yellow” de la Coldplay:

Fuck all the stars
They never shine for you
And everything that you do
Is bringing me sorrow

I came along
Fucked up this song for you
And all the things you do
And it was called “Sorrow”

So then I took my drink
Oh what a thing to have done
And it was all sorrow

My skin
Oh yeah, my skin and bones
Turn into something so rotten
You know, you know I loved you so
You know I loved you so

I swam across
I drank across for you
Oh what a thing to do
Cos it was all sorrow

I drank some wine
A lot of wine for you
Oh what a thing to do
And it was all sorrow

My skin
Oh yeah my skin and bones
Turn into something so rotten
And you know for you
I’d drink myself dry for you
I’d drink myself dry

It’s true, they never shine for you
They never shine for you
They never shine for
They never shine for you
They never shine for you
They never shine

Fuck all the stars
The never shine for you
And all the things that you do…

Scala and Kolacny Brothers – Yellow (Coldplay Cover)

Da, ştiu, mai am blog, dar în ultimul timp n-am avut timp sau dispoziţia de a scrie ceva aici, în mare parte pentru că mi-am dedicat scrisul ştiinţei şi m-am chinuit să termin nişte articole pentru o conferinţă şi am avut o grămadă de lucru, în mică parte pentru că am găsit metode mai interesante de pierdut timpul. În următoarele 2-3 săptămâni e posibil să revin la o frecvenţă mai normală de articole şi să termin de pus muzica finlandeză pe care trebuia să o pun în mai, cover-urile care trebuiau să vină pe iunie şi iulie, cât şi să mai scriu despre ce muzică nouă am mai ascultat, asta în caz că mai interesează pe cineva.

Aşa cum obişnuiesc de vreo 2 ani, după ce fac topul celor mai bune albumele ale anului precedent scriu nişte adânci cugetări cu rolul de concluzii. Anul ăsta nu e aşa de diferit, aşa că încep să spun că, pe plan personal, 2008 a fost un an deosebit, în sensul că am am terminat o facultate şi am ajuns inginer doctorand şi în sensul că 8 luni le-am petrecut în ţara renilor, ciocolatei Fazer, a salmiakki-ului şi a vodcii Finlandia, deci Finlanda. De asemenea, de multe ori am găsit alte lucruri mai bune de făcut decât să scriu pe blog, ceea ce mi-a dat serioase gânduri să îl închid. Deocamdată nu e cazul, încă sunt mulţumit că nu tratez bloggingul ca o obligaţie şi scriu când am timp sau chef, ceea ce îmi aduce puţini cititori şi asta nu îmi pasă. Încă mă mai întreb de ce nu fac chestiile astea recapitulative şi meditative în luna decembrie, când restul lumii face aşa.

Muzical vorbind, 2008 mi s-a părut un an aşa şi aşa, dar n-am mai urmărit ce se întâmplă cu atenţia din alţi ani. În primul rând mi-a plăcut că 2008 a însemnat un fel de revenirea în formă a giganţilor, în sensul că Metallica a scos în sfârşit un album bun, Sigur Ros şi Portishead la fel, R.E.M. a scos ceva decent, la fel şi Weezer, Oasis, chiar AC/DC, chiar dacă ei cântă aceeaşi chestie de prin anii ‘80 şi încă vreo 2-3 clasici de care am uitat acum. Până şi albumul lui Axl Rose mi s-a părut genial când l-am ascultat într-o dimineaţă, după o noapte de beţie, dar asta e ceva subiectiv. Pe scena indie nu s-au întâmplat prea multe lucruri ieşite din comun, cum n-am urmărit totul aşa de atent, nu pot să scriu decât că a fost un an nu prea strălucit, dar decent, cu o suficiente melodii bune şi cu destule albume OK. Interesant e că din topul meu de mai jos, primele 5 sunt debuturi, iar per total sunt 8 debuturi şi un semidebut (Amanda Palmer).

01 – Vampire Weekend – Vampire Weekend
02 – Los Campesinos! – Hold On Now, Youngster/We are Beautiful, We are Doomed
03 – Fleet Foxes – Fleet Foxes
04 – MGMT – Oracular Spectacular
05 – Black Kids – Partie Traumatic
06 – Amanda Palmer – Who Killed Amanda Palmer?
07 – M83 – Saturdays=Youth
08 – Frightened Rabbit – The Midnight Organ Fight
09 – Death Cab for Cutie – Narrow Stairs
10 – TV on the Radio – Dear Science,
11 – Glasvegas – Glasvegas
12 – Wolf Parade – At Mount Zoomer
13 – Cut Copy – In Ghost Colours
14 – The Last Shadow Puppets – The Age of Understatement
15 – Dan Le Sac vs. Scroobius Pip – Angles
16 – The Raconteurs – Consolers of the Lonely

La voi în ţară (:P) 2008 a fost un an în care lucrurile au continuat să se mişte, în sensul că, din câte ştiu, The Pixels au scos album, The Amsterdams şi Israel Lights EP şi cei de la Sunete şi-a continuat concursul Manifest Yourself cu proiectul Fabrica de Muzică, sau ceva de genul ăsta, o idee execelentă de a produce albume indie, eu având doar cel de la The Mushroom Story, care îmi place foarte mult. E bine şi că tot mai multe formaţii vin la noi şi că existe destule festivaluri, eu ratându-le pe toate, dar mergând la unul în Finlanda. Prin rock-ul de mainstream nu am nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat, probabil cei de la Iris au mai scos încă odată albumul lor de adio sau vreun Best Of şi cei de la Cargo au mai scos o balada/manea rock sau ceva de genul ăsta. Nu mai fac, ca în alţi ani, un top de albume româneşti, deoarece în afară de cel de la The Pixels şi cel de la The Mushroom Story nu mai ştiu ce a apărut, aşa că vă doresc un “bounce like a bunny” şi vă las cu The Mushroom Story.

The Mushroom Story – Dancing Shoes

Pentru că o dată pe an e ziua mea şi o dată în viaţă fac 25 de ani, ţin să îmi urez şi eu, pe lângă alţii, “La mulţi ani!” şi să pun aici una dintre melodiile mele preferate de la formaţia mea preferată. Mâine s-ar putea să urmeze un post în care înjur pe patronul unui anumit bar din Iaşi la care am făcut rezervare să mă îmbăt şi eu ca porcul cu nişte prieteni si care m-a sunat cu vreo 2 ore înainte să-mi spună că nu mai are locuri.

Arcade Fire – Rebellion (Lies)

Foto: http://whokilledamandapalmer.com

Încep acest post într-o notă mai personală. Ştiu, iar nu am mai scris nimic de vreo câteva zile. Ce nu ştiţi e că am deja cele 16 melodii de pe luna asta pregătite. Ce nu ştiu e dacă am timp să scriu câte un articol pentru fiecare. Ce ştiţi e că am scris un articol acum aproape vreo lună în care spuneam că părăsesc definitiv Finlanda ca să mă fac masterand, urban şi sclav corporatist în România. Ce ştiu sigur, e că nu e aşa. Ce nu ştiţi e că, de la acel post, s-au întâmplat multe şi am devenit între timp doctorand al universităţii ieşene unde am studiat până acum, în cotutelă cu universitatea finlandeză la care am fost în ultimele 6 luni, deci nu am părăsit de tot nici Finlanda, nici nu am rămas definitiv în România. Ce nu ştiu exact e de ce nu am ales să lucrez în industria IT şi să mă fac sclav corporatist, iar după un timp să ajung să am mica mea corporaţie şi am ales să mă fac om de ştiinţă (probabil că mi-a fost frică să nu găsesc un loc de muncă decent şi am mers pe ce era mai uşor de obţinut). Ce ştiţi exact e că nu vă pasă deloc de ce am scris până acum, dar aici e un blog şi trebuie să suportaţi şi articole personale ca acesta. Ce ştiu aproape sigur e că în următorii cel puţin 3 ani, cât mai sunt doctorand, blogul acesta mai are şanse să trăiască.

Revenind la muzică, acest post coincide şi cu piesa mea preferată de pe selecţia de luna asta, proaspăt apărută pe un album lansat tot în această lună, album care aparţine unei Dresden Doll, Amanda Palmer. “Who Killed Amanda Palmer” a fost unul dintre cele mai anticipate albume indie ale acestui an, fiind înregistrat cu larga colaborare al lui Ben Folds şi apărând împreună cu o carte şi nişte videoclipuri. Deşi majoritatea albumului e formată din piese mai lente sau mai ciudate, “Oasis”, prin antiteză, se integrează foarte bine în album, iar versurile, ironia şi melodia veselă îmi plac la nebunie. Şi da, piesa nu e despre o oază, ci are legătură cu trupa Oasis, care aduce soarele şi pe strada unei tinere ghinioniste doar răspunzând la o scrisoare. Şi da, sunt piese mai bune pe “Who Killed Amanda Palmer”, însăşi Amanda a considerat-o cam prostuţă şi a inclus-o pe album doar la insistenţele lui Ben Folds, dar asta îmi place mie cel mai mult în acest moment.

Amanda Palmer – Oasis

Eu sunt în vacanţă şi, deşi Mădălina a scris vreo 2 drafturi despre Peninsula, nu voi mai publica nimic până săptămâna viitoare când mă întorc din vacanţă. Îmi cer scuze pentru lipsa de timp şi de avânt şi îi salut şi pe fanii trupei Highlight, care nu pot să înţeleagă o glumă.

Al vostru,
Andrei

Da, ştiu, n-am mai scris de mult nici n-am mai pus muzică pe blog, dar, în afară starea de plictiseală şi oarece depresie pe care am avut-o în ultimul timp, în afară de muncă, un alt motiv e că am fost la Ilosaarirock 2008, unul dintre cele mai populare festivaluri din Finlanda, care se întâmplă să fie la 100 de metri de locul unde lucrez. Am făcut o grămadă de poze, de fapt 400, dintre care măcar jumătate sunt rateuri şi am să scriu nişte articole cu privire la asta. Până atunci, vă las cu un teaser:

Din păcate, nu am idee ce. Ideea e că mi-au dispărut cam toate articolele, noroc că am backup la baza de date şi poate îmi dau seama ce se întâmplă. Dacă a făcut cineva intenţionat asta, rog să se identifice ca să îi acord mulţumirile de rigoare şi recunoştiinţa eternă.

Later edit: S-a rezolvat cu baza de date, habar nu am ce avea şi habar nu am de ce nu afişa niciun articol.

The Courteeners e o formaţie din Manchester care, atunci când nu se sprijină de ziduri, cântă într-o tradiţie pur britanică gen The Liberteens şi toate influenţele lor. Primul lor turneu în care au fost cap de afiş a avut peste concerte sold-out, iar NME i-a pus pe copertă cu titlul: “The New Manc Messiahs?”. Albumul de debut, “St. Jude”, lansat în această lună, a fost produs de Steven Street (am mai scris de el pe blog, a produs, printre altele, albume de la The Smiths, Blur şi, mai nou, Kaizer Chiefs şi Babyshambles).

În altă ordine de idei, ieri am aflat că o să mai stau vreo 2 luni prin Finlanda, datorită unui contract cu universitatea, ceea ce înseamnă că voi reveni la începutul lui septembrie, deci voi pierde evenimente ca Stufstock 6, dar voi fi prezent la altele ca Ilosaarirock 38.

The Courteeners – What Took You So Long?

Am aflat si eu intr-un tarziu rezultatele de la RoBlogFest, nu m-am prin exact care a fost pozitia mea finala, desi banuiesc ca e 16. Vreau sa multumesc celor 9 persoane care m-au votat in prima etapa si 7 in a doua si vreau sa il felicit pe Placebo87 pentru locul 2, fiind singurul blog de muzica de pe podium, castigatorul fiind un blog care nu e despre muzica, iar locul 3 fiind blogul unui rapper manelist cu IQ sub medie, deci fiind cel care ar fi meritat locul 1. Nefiind o competitie jurizata, nu ma asteptam la mari rezultate, deocamdata avand alte lucruri care sa ma ingrijoreze, cum ar fi lipsa unui PC in camera de camin si repararea laptopului, care trebuie sa calatoreasca din Finlanda in Romania si invers.

PS: Bjorker si Placebo87, n-are rost sa va certati. Pana la urma categoria noastra a fost una de popularitate sau de tenacitate si eu chiar ma bucur ca macar un blog bun a ajuns in primele 3.