Mon Meilleur Ennemi

Am ramas datoare cu un film de la TIFF. Nu ca nu as fi vrut sa scriu despre el, dar am fost plecata. Acum ca sunt acasa si am mai mult timp liber decat speram, poate ca e mai bine sa se stie de ce am evitat sa scriu despre el. My Enemy’s Enemy este un documentar complex in regia lui Kevin Macdonald ce prezinta procesul lui Klaus Barbie, seful Gestapo-ului francez ce a trimis la moarte mii de oameni. Am amanat aceasta recomandare pentru ca, de regula, nu ma uit la filme cu tenta politica si nici la documentare ce prezinta conspiratii de tot soiul.

Am vazut filmul la insistentele Ralucai. Si ea, ca si mine, a ramas socata de scenele ce prezentau atrocitatile comise de Barbie. Documentarul are imagini rare de arhiva cu Adolf Hitler si arata adevaruri istorice pe care multi le-au ascuns sau le-au evitat. Barbie a torturat sute de persoane, printre care si eroul francez Jean Moulin. Desi se stia de vinovatia lui, nu a fost acuzat, dimpotriva, si-a continuat activitatea de tortionar. Un barbat bine facut cu o privire aspra, Barbie a ramas in memoria fiicei sale ca un tata bland, care s-a purtat impecabil cu familia sa, si care l-a crezut nevinovat pana la moarte.

Supranumit “macelarul din Lyon”, Klaus s-a nascut la 25 octombrie 1913, in Bad Godesberg, Germania, si a fost cel care a deportat la Auschwitz 44 de copii evrei din satul Izieu. In 1947 a inceput colaborarea cu serviciile secrete americane si s-a dovedit un pion important in furnizarea de informatii despre comunisti. Bineinteles ca SUA nu au recunoscut niciodata ca Barbie a fost cel care a depus munca pentru ceea ce era atunci Detasamentul 66 si nu au ezitat sa se ’scape’ de el atunci cand le-a devenit nefolositor.

Dupa ce s-a mutat in Argentina sub regimul Peron, a emigrat in Bolivia sub numele de Klaus Altmann si a inceput sa alimenteze traficul de arme catre Israel si se zvoneste ca ar fi fost responsabil si de moartea lui Che Guevara.

In 1983 a fost extradat in Franta, dar procesul lui a inceput abia in 1984. Documentarul are cateva imagini socante cu marturiile catorva dintre victimele lui, care povestesc detaliat cum au fost torturate. Procesul este unul dintre putinele care au fost filmate, iar ‘avocatul diavolului’, Jacques Vergès, cel care l-a aparat, nu i-a obtinut achitarea, asa ca a fost condamnat la inchisoare pe viata si a murit 7 ani mai tarziu de leucemie. In timpul procesului a declarat: “Atunci cand voi sta in fata Domnului, voi fi gasit nevinovat”. Tot el afirma ca a fost doar o piesa intr-un joc foarte mare si e convins ca a facut ceea ce trebuia.

Data de lansare in Romania este 10 octombrie 2008. De vazut!

Deja sunt o veterana a festivalurilor romanesti si in concordanta cu aceste cuvinte m-am decis sa mai bifez o manifestatie pe lista: Rock la Mures. Departe de a fi un festival mare, prin locatia sa si trupele pe care le-au adus organizatori,i se ridica totusi la standardele de ‘merita vazut’ .Eu am fost prima data la Periam si nu pot spune ca am ramas dezamagita.

Situat intr-o poienita in Periam Port, zona nu e foarte accesibila celor care nu au mai fost acolo inainte. Lume putina comparativ cu ceilalti ani sau cel putin asa am auzit de la cei care au mai fost in editiile precedente. Probabil ca si lineup-ul de anul acesta a fost mai slab, dar eu una m-am dus pentru NOHA.

Pe la ora 18 se facea ca ne infiintam la sfarsitul recitalului Gianina & Quartz. Nici nu am apucat sa ma uit bine ca scena ca au si terminat. Am concluzionat ca mai bine ramanea in televiziune pentru ca acolo ii statea mai bine. Nu ca nu ar avea voce, doar ca muzica ei ciudata nu prea e pe gustul meu.

Foto1: BUG Mafia, cu o audienţă mult prea mare decât cea pe care o merită

BUG Mafia au fost sub orice critica. Imi pare rau ca afirm asta, dar probabil asta cred si cei doi fani autostopisti pe care i-am dus pana in ‘port’. Nu mi-au placut de ei ca formatie de la lansare, desi au avut cateva piese ‘cu mesaj’ mi-am dat seama ca nu ai cum sa-i intelegi daca nu ai trait in ‘cartier’. Sincera sa fiu cred ca toata ideea de rap gangsta sau cum naiba se cheama e prost inteleasa in .ro (ca multe alte chestii de altfel) si nimic nu-mi poate da impresia de nou in aria hip hop autohtona atata timp cat acest curent nu exista defel la noi .Concluzia recitalului: “Thou shalt remember that guns, bitches and bling were never part of the four elements and never will be”.

Foto 2: A fost o dată Iris şi acum a rămas asta

Melanjul de formatii din ce-a de-a doua zi nu a fost genial. I-am vazut pe Iris pentru a nu stiu cata oara cantand aceleasi piese pe care le canta si la festivalulu berii din toate orasele obscure din Romania. Cristi Minculescu la fel de bolnav, sincera sa fiu imi pare rau ca starea lui de sanatate s-a degradat atat de mult, dar ar trebui sa rareasca o vreme concertele poate reuseste sa se intremeze.

Foto 3: Şuie Paparude

Pe la 22:00 au intrat Şuie Paparude, o trupă care mie îmi place live. I-am vazut de mai multe ori, Junkyard le da lectii tuturor in materie de flow-uri si prezenta scenica. Am impresia ca Dobre era pe prafuri si au venit cu lectia invatata de acasa – piesele standard pentru concerte si atmosfera – dar publicul era oarecum apatic si sentimentul ala de apartenenta atat de pregnant la Peninsula nu exista aici.

Un punct in plus il au organizatorii festivalului pentru timpul scurt intre concerte necesar amenajarii scenei si pregatirii instrumentelor. Desi numerosi, NOHA nu au avut nevoie de mult pentru a se acomoda cu zona.

Foto 4: NOHA

Solista Minerva era imbracata cu o rochie subtire, alba si transparenta, iar la maneci avea prinse niste ‘aripi’ foarte elegante care fluturau cand isi ridica mainile si erau imprimate cu ‘zburatoare’ roz. In picioare avea niste platforme legate de glezna cu banda alba, Chevy a reusit sa intretina un public plictisit si probabil speriat dupa ziua precedenta, cand un localnic a atacat pe cineva cu un topor. Componenta variata a trupei face ca soundul lor unic sa aduca vigoare si buna dispozitie orice piesa ar canta. Asta imi confirma ca orice s-ar zice drum’n bass ramane cea mai buna muzica pentru petreceri. Au filmat publicul sub pretextul unui videoclip, au facut un beatbox feminin (solista cu Chevy), publicul le-a facut poze la randul lor si aproape 2 ore mai tarziu toata lumea a plecat acasa multumita.

Am ascultat ‘Tu Cafe’ de 2 ori si am mai bifat un eveniment la care era sa musai sa ajungem macar o data-n viata.

Desi toata lumea astepta si anticipa, ultima zi la Peninsula a fost exact contrariul, adica mai plictisoare decat celelalte. Vremea nu a tinut anul acesta cu participantii, dar mai ales cu organizatorii care s-au ales cu mai putini vizitatori decat in editiile precedente.

Foto 13: Coma, atunci când eram mic ascultam "Somn" şi Deftones

Deoarece sambata am fost plecata cu Mihi la Zalau toata ziua, am ajuns la Tg.Mures abia pe la 19, dupa concertul Coma pe care-mi doream sa-l vad. Am inteles de la Dan – cu care m-am intalnit acolo- ca a fost ceva inedit pentru ca s-au incumetat sa cante ceva acustic, chestie care prin .ro nu se prea practica.

La 20.30 au inceput Byron la Zakuska Stage. Eu credeam ca numele trupei vine de la poetul acela englez, dar se pare ca istoria e alta. Dan Byron era vocalistul de la KUMM, dar dupa ce a parasit formatia a infiintat un nou proiect, Urma. Acum vocalistul care canta si la chitara si la flaut este implicat in trupa care-i poarta numele.

Foto 14: Byron, în fundal cu Jacob Glick, relativ noul basist al lui său

Byron canta exclusiv in engleza, armonios si melodios asa cum ii sta bine unei trupe care vrea sa impresioneze. Am apreciat mult prestatia lor, dar si mai mult mi-a placut de basist, care nu cred ca era roman. De regula basistii sunt cei mai excentrici intr-o formatie, dar m-a amuzat si tobosarul care era de o timiditate dezarmanta.

La Weekend Stage au inceput la 22:30 Beatsteaks (DE). Pe site-ul oficial Peninsula erau prezentati intr-o lumina favorabila cum ca sunt populari in toata tara si ca au deschis un concert Sex Pistols. Ca sunt populari nu ma indoiesc, dar la fel de bine sunt si Gutza & Salam la noi, deci asta nu e relevant. Ca au cantat in deschidere la Sex Pistols e o performanta notabila, dar sa nu uitam de unde am plecat pentru ca S.P. nu mai fac muzica in componenta originala, in concluzie nu cred ca e cazul sa fie luati etalon pentru Beatsteaks.

Foto 15: Beatsteaks – o trupă populară în Germania

Membrii trupei sunt amuzanti, au pofta de viata, dar muzica lor e mediocra. Lipsea ceva acolo pe scena, desi chitaristul era imbracat la 4 ace, iar solistul a urlat din totii rarunchii. Punkul nu mai e ce a fost sau in orice caz nu poti pune o trupa de punk ca headline la un festival care nu e de ‘profil’. S-au agitat ei, dar m-au plictisit cand au inceput sa pomeneasca tot la a 2-a piesa de o anume ‘Iulia’,  probabil ceva iubire mai veche care l-a parasit pe unul din chitaristi si careia i-a si dedicat un cantec, dar mai ales cand am vazut ca basistul il scuipa pe tobosar. Asa sunt eu, mai sensibila, mai delicata si mi-a displacut si cand am citit in ziare de Bloodhound Gang care urinau pe public. Dar faptul ca eu gasesc asta complet UN-flattering e cu totul alta mancare de peste.

Dupa ce lumea putina s-a rasfirat prin noroi si concertul s-a incheiat cu promisiunea standard ‘we will be back’ intr-o engleza care a lasat de dorit pe tot parcursul concertului, ne-am dus sa ne lalaim pe la Zakuska Stage la Butterflies in my Stomach. I-am vazut si data trecuta cu Dan, stiam ca-l voi corupe si pe Mihi si aveam certitudinea ca vor inchide si de data aceasta festivalul. Daca anul trecut la Zakuska Stage era un cort urias de data asta ne ploua in cap in fata unei scene improvizate. Am dansat usurel pe ‘Danny’ si ‘Magic Store’, iar cand am ajuns acasa am inceput sa citesc blogul lui Bujor.

Foto 16: B.I.M.S. – o trupă cu un nume prea lung ca să îl scriu aici

Au cantat mai putin decat anul trecut, dar ca niste fluturi ce sunt si-au intarziat prestatia, deoarece fiecare membru a trebuit sa fie in regula instrumental.

La Vama nu am stat pentru ca nu ne-a interesat. De cand a destramat formatia, Tudor Chirila nu mai face muzica. De fapt daca stau sa ma gandesc mai bine el nu mai face muzica (buna) de ceva vreme (inainte de albumul ala cu ‘tematica militara’) si imi permit sa fac afirmatia asta cu riscul de a-mi sari in cap fanii.

In incheiere, pot spune ca editia precedenta a fost mai reusita, dar organizatorii se vor replia pana in urmatorul iulie si ne vor ului cu un lineup demn de sutele de mii pe care le-am dat pe bilet. La mai mare!

Cum joi nu am fost la festival din motive lesne de inteles – nu ma tenta nimic in mod deosebit din program + ca ploaia a fost mai mult decat un fenomen al naturii- mi-am concentrat toata atentia pe zilele de vineri si sambata.

Foto 6: The Mushroom story, o trupă ce merită urmărită

Prima trupa care a deschis Weekend Stage a fost The Mushroom Story, niste veveritoi pe prafuri – cum le zic eu – foarte cul si funky cu versuri adolescentine si ganduri ingramadite. O ora mai tarziu incurajau un tip care facea bangii si ieseau de pe scena in aplauze si ocheade feminine. Laura credea ca basistul i-a fost coleg de facultate, dar nu era sigura din unghiul din care ea privea la scena.

Foto 7: Ţapinarii, o trupă care îi place Mădălinei

Urmatorii erau Ektomorf, care noua nu ne plac, asa ca pasii ne-au calauzit la Tapinarii, care-si faceau veacul la Zakuska Stage. I-am ascultat ‘de la inceputuri’, pot sa spun ca vazusem ‘Sunt Fericit’ si mi-au placut si versurile si videoclipul. Intre timp formatia de ‘2 voci si o chitara’ a mai scos vreo 4 albume cu versuri la fel de intelepte despre viata, femei penibile, fite si bani. Tapinarii nu se deosebesc cu nimic de ‘poetii’ Romaniei de azi, deoarece ca toti cei care se zbat sa traiasca in zona creativa, au nevoie pe langa inspiratie si de o doza enorma de sarcasm. Cum lucrurile la noi abia infloresc la capitolul ‘fete fitoase si baieti de bani gata’, toti ne incadram in categoria ‘Am idei preconcepute-n ceea ce priveste lumea / Nu beau apa de la chiuveta, nu ma rad sa nu-mi stric freza…’. Imi place orice concert la care vine lumea chiar sa asculte nu doar sa se holbeze, sa arate cu degetul spre scena, sa nu inteleaga nimic si sa tot intrebe ‘ce canta ala?’. Tapinarii au vorbit cu publicul mai mult decat speram eu, au prestat mai bine si mai frumos ca pe disc, Tanase a rupt o coarda de la chitara, dar au facut atmosfera degajata. Piesa mea preferata momentan e ‘12 ani’. Am observat ca anul asta am stat mai mult la Zakusta Stage decat la Kiss Stage unde fusesem anul trecut, iar asta nu poate fi decat de bine.

Foto 8: Viţa de vie, o trupă care mă face să îmi aduc aminte că atunci când eram mic am fost la un VDV Camp

La 20.30 m-am dus iar la Vita de Vie pe care-i vad a n-a oara in concert. Despot e o simpatie mai veche de-a mea, VdV a fost printre primele formatii romanesti pe care le-am ascultat si a carei mesaj mi-a placut. De data asta insa au ales un playlist mai domol cu multe compozitii recente, pentru mine in prima auditie. Nu ma incanta directia pe care a luat-o trupa odata cu noul album, personal as fi vrut sa revina la ceva de genul ‘Basul si cu toba mare’, dar dupa o anumita varsta cred ca verva aia si frustrarile se transforma in apatie si resemnare. Am ascultat cu placere ‘Totata’, ‘Sapa’, ‘Liber’.

Foto 9: Morcheeba

Tot la Weekend Stage urma atractia festivalului: Morcheeba. Solista a venit imbracata foarte elegant cu o rochie mov vaporoasa si a parut ca se simte bine in Romania. A murmurat un ‘multumesc’ cu un puternic accent britanic, ceea ce m-a facut sa-mi placa si mai mult atitudinea ei dezinhibata. Asa cum scriau si altii care au vazut trupa de cand a plecat Skye, soundul lor s-a schimbat mult… in rau… Noua solista e cam neexperimentata si nu trebuie sa ai studii muzicale sa-ti dai seama ca nu poate sa tina unele note mai inalte. Chiar daca iar carcotesc mi-a placut totusi ‘Trigger Hippie’ si ‘Rome wasn’t build in a Day’ care a incheiat recitalul lor. Nu am savurat concertul asa cum voiam poate si pentru ca inainte de ora 12 m-am dus sa dau niste telefoane si stateam langa niste tipi care jonglau cu mingi de foc si care m-au intrebat daca nu vreau sa le fac o donatie.

Foto 10: Tipi din ăia care jonglau cu mingi de foc şi care au întrebat-o pe Mădălina dacă nu vrea să le facă o donaţie

Dupa Morcheeba au intrat in schema AB4. Trupa ma incanta cand eram in liceu, razvratita si punkul ma plictisea asa ca am inceput sa ascult cacaturi alternative. Nu stiam ca au fost in Italia si ca s-a modificat componenta formatiei. De fapt nu stiu ce s-a schimbat sau pur si simplu care din membrii trupei a plecat, cert e ca-mi displace tendinta lor de a canta in engleza. Probabil ca asta i-a iritat putin si pe spectatori care s-au adunat in numar mic in fata scenei si care se uitau cam ciudat la o formatie care acum 2 ani deschidea concertul Placebo de la Bucuresti, a caror fani declarati sunt. Mai lipsiti de originalitate ca-n 2006 si prea suicidali, m-au determinat sa purced spre Nightlosers, dar noroiul din fata scenei ne-a impiedicat sa ne deplasam. Cargo au iesit din discutie ca si performeri, iar pe Tavitian l-am vazut doar in trecere, intre 2 colaci, un suc, o poza de grup si o gogoasa.

Foto 11: AB4, încă îmi aduc aminte cu nostalgie de ei şi încă mai aştept lucruri bune de la ei

Curiosi din fire ca tot romanu` am asteptat cu sufletul la gura ATB. Laura si Mihai erau pregatiti cu aparatele pentru poza, iar eu si cu Ade mergeam in fata sa deschidem calea. La cortul de dans era un noroi, o mizerie si o naclaiala de puteai intra doar cu cizmele de cauciuc si toti care ieseau din cort erau beti. Sau, sa nu exagerez, in proportie de 90 %. Cand am dat sa intram in cort am observat ca era plin ochi si multi stateau afara la coada pana-n dreptul tonetei de bere si bausera deja cantitati considerabile de vdk din pahare de bere si duhneau oribil a… multe chestii regurgitate. Cortul avea 2 intrari asa ca ne-am inghesuit si noi unde era mai putina lume si eu am luat-o spre pupitrul Dj-ului, care era ATB si pe care nu reuseam sa-l vad prin perdeaua de fum.

Foto 12: Cocălar la ATB

Cu riscul de a-i jigni pe cei prezenti acolo: era plin de cocalari! Oameni imbracati in alb cu bling blinguri atarnate de gat si de mijloc, fete pe tocuri in conditiile in care jegul iti ajungea pana la glezne si copii care voiau sa-si faca poze cu idolul lor. Am incercat sa ajungem langa ’scena’ si ne-am deplasat pe asa zisele ‘culoare laterale’, care se creeaza involuntar in cortul cu pricina si am izbutit sa ajungem la o distanta considerabila de el, dar nu sa facem niste poze clare. Am inceput sa ne miscam si noi in ritmul muzicii de tutzii tutzii, in timp ce ATB ii tachina pe toti de vreo cateva minute bune cu un sample de la ‘Till I Come’, la auzul caruia toti urlau innebuniti. Cand ne-am dat seama ca nu putem respira de transpiratia alora, desi eram si noi in tricouri, am decis sa parasim cortul, 10 min. mai tarziu, speriati de cele vazute si de  fetele care tineau mortis sa ne arate ca AU sutien.

Ne-am urcat in masina si dupa o oprire scurta sa o lasam pe Ade intr-un pat sigur, ne-am dus si noi acasa oripilati de ceea ce am vazut in cortul de dans, dar cu zambetul pe buze de la Tapinarii.

Foto 1: Un tip cu tricou roşu e în planul secund şi nu se uită la Mădălina

Este o vorba veche care spune ca ‘Omu` cand nu are noroc e si ghinionist’. Acuma nu stiu cat e de adevarata, dar a fost suficient ca inainte sa plecam noi la Peninsula zicea la meteo ca va fi Cloudy. N-a fost asa, ca a plouat cu galeata. Noroiul era pana la glezne si ei, neasfaltand zona, arata ca dupa razboi cu balti si o tentativa de pietris care nu reusea sa faca fata la cateva sute de oameni care se perindau pe acolo tot la 10 minute.

Anul asta mi-am luat bilet pe 3 zile, iar festivalul nu mai tine 5 zile ca alta data, din motive financiare -banuiesc eu. Mancare a fost mai multa ca la Bestfest, mai buna, mai variata, berea se vindea si la doza, iar preturile erau cam aceleasi, dar se plateste cu bani gheata. Oamenii sunt majoritari maghiari, romaneste se vorbeste foarte putin, dar si daca sunt beti-muti si te lovesc din greseala isi cer scuze, spre deosebire de romani care sunt in stare sa te ia la bataie. Cu asta inchei pledoaria pro-unguri si defaimarea poporului roman si povestesc cum a fost miercuri.

Foto 2: Un chitarist de la Highlight care vrea să arate fioros deoarece mama lui nu era prin zonă.
Foto 3: Solista şi toboşarul de la Highlight

Dupa ce Zdob&Zdub au contramandat concertul lor din motive de sanatate (se refac inca dupa un accident de circulatie) m-am gandit automat ca la Weekend Stage nu mai avem ce vedea.In consecinta distractia s-a mutat la MS Stage unde erau Highlight (RO) de la 17:30. O trupa tanara care suna foarte melodios, dar a caror experienta nu prea vasta ii facea sa arate oarecum stangaci. O solista foarte subtire si mica, dar cu o voce puternica ne-a facut sa ne simtim bine asa ca am ramas pana la sfarsit. Au urmat la aceeasi scena The Amsterdams pe care am insistat sa-i vad pentru ca i-am ratat cu cateva zile in urma la Bucuresti, dar se pare ca vremea nu a fost de partea lor, deoarece ploaia le-a alungat fanii. A fost nice ‘Taking Care of Anna’, dar urmau Luna Amara.

Foto 3: Andrei de la The Amsterdams

Pana atunci ploaia se oprise asa ca preferatii Peninsulei de vreo 3 ani incoace s-au intors. Vara asta am umblat peste tot si am dat nas in nas cu Mihnea oriunde m-am proptit=>nici Tg.Muresul nu a facut exceptie. Cei de la Luna Amara au venit cu un BMW cu numar de Cj si cu aferentul NIN, au cantat si piese noi si creatii mai vechi si, spre surprinderea mea, Folclor inca a facut lumea sa sara. Highlight: coverul dupa NIN-The Hand that Feeds(evident).

La Omul cu Sobolani nu am stat din 2 motive: unul il reprezinta ‘cotitura’ pe care a luat-o formatia cand Dan a anulat ceva concert prin Moldova (Andrei completează: chiar în Iaşi, când Dan a avut un atac de panică pentru că nu i-a plăcut camera de hotel), dupa ce s-a mutilat ‘nazal’ si cel de-al doilea si cel mai pregnant e ca urmau Suie la Kiss Arena. Sa nu mentionez ca pe OCS i-am vazut anul trecut in aceleasi circumstante, deci si ei, ca si Luna Amara, nu mai au nimic nou de spus pentru mine, momentan.

In cealalta parte a locatiei era Dj Di Santo, un portughez care suna bine , dar fara prea mare priza la un public care astepta disperat Suie. Acelasi public format din copii de 17 ani care mi-au distrus geanta si aproape m-au calcat in picioare la piesele cu ‘lalala’ . Totul ma facea sa-mi pun intrebarea traditionala ‘mama ta stie ce faci cand nu esti acasa?’, dar vorba lu` Mihnea ‘this one is for the masses’. Copiii au ‘behait’ doar piesele mai recente, multi dintre ei nici nu auzisera de Ajutor si veneau in cort doar la niste refrene mai acatari. Si cum multa lume stie cat sunt de carcotasa mai voi opri aici la caracterizarea lor, deoarece concertul a fost exceptional ca de fiecare data. Au inceput mixand ‘ Nicotine, Valium, Vicodin, Marijuana, Ecstasy and Alcohol C-c-c-c-c-cocaine…’,adica Feel Good Hit of the Summer Queens Of the Stone Age si Song 2 – Blur.

Foto 5: Un om de ordine care şi-ar fi dorit să fie la un concert cu Guţă

Grupul Suie Paparude s-a format in toamna anului 1993 in Club A: un chitarist, un tobosar, un basist (MihaiDobre), un clapetist (Mihai Campineanu) care abordau un stil alternativ – new-wave (epoca New Order). Dupa mai multe schimbari, formula finala de succes ramane Michi, Dobrica si Junkyard. Nu sunt sigura, dar am impresia ca oamenii i-au votat nestapanit si asta i-a determinat pe organizatori sa-i invite anual la Peninsula.

Pe mine ma fac sa dansez si asta e foarte mare lucru. Au incheiat cu ‘Pentru inimi’ care e by far cea mai buna creatie a lor si au venit la bis ‘Cu zambetul pe buze’. Daca ar fi un top romanesc cu ‘100 bands to see in a lifetime’ pentru mine Suie sigur ar fi in primele 10. Ii sfatuiesc pe cei care nu i-ati vazut live niciodata sa mergeti cu proxima ocazie.

Ultimele ore din ziua de miercuri le-am petrecut la Adam Freeland care m-a violat auditiv si la Vida&Vida care aveau niste viniluri faine pentru 4 dimineata.

O ora mai tarziu eram acasa si dormeam sa ma refac pentru vineri.

As fi ipocrita sa spun ca mi-a placut in mod deosebit vreo formatie de la festival. Da, stiu, puteti sa dati cu parul fanii Manics sau Alanis sau Stereophonics. Da, recunosc, am ascultat, imi plac toti, dar nici unul nu ma face sa-mi belesc ochii de uimire si sa mi se ridice parul pe mana.

Fac eu ce fac si tot dupa masa ajung la Romexpo si mult prea tarziu sa mai prind Veritasaga. De ceilalti nici nu mai vorbesc ca eram ca o veverita pe prafuri asteptand ceea ce urma sa fie by far cel mai bun concert din viata mea. Urmeaza acum fraza tipica, incepe cu ‘tin sa multumesc pe aceasta cale…’deoarece chiar tin sa le multumesc celor de la The Amsterdams ca au acceptat invitatia de a canta la Bestival, facandu-ma astfel pe mine sa castig pariind pe ei. Vreau sa le transmit ca nu am ajuns sa-i vad intr-o manifestare psihedelica dar promit ca-mi fac timp sa ajung la Peninsula si sa rup fasu` acolo.

Foto 10: Stereophonics în plină acţiune

Gnadind in perspectiva ‘am schiopatat’ pana la Kraak & Smaak, care din cate imi dau eu seama o inlocuiau pe Santogold.N-am inteles eu foarte multe dar stiu ca au o solista superba, naturala in miscari si… ce mai, o prezenta de nota 10. Dupa cateva beri, molesita de caldura Bucurestiului pe care nu-l cunosc si neobisnuita cu zapuseala aia de cacat ne-am postat la Stereophonics. Astia au atitudinea aia de rock n roll care mie personal imi place, pentru ca eram rebela in tinerete. Am vazut ca lumea stia versurile dar mie mi-era rusine sa cant cu pustoaicele asa ca am preferat sa bat ritmul din picior sa nu creada lumea ca-s drogata. Dupa “I Miss You Now” si “Maybe Tomorrow” mi-am dat seama ca Stereophonics au cantat tare, ad literam atat de tare incat sarea pe mine camasa, adica au fost si sunt in continuare ganditi sa lucreze ca o ‘trupa de stadion’, deci nu sa apara pe niste betoane jegoase dintr-o capitala obscura. Cateva minute mai tarziu am concluzionat ca ador coperta albumului lor Pull the Pin si… atat. Sunt hot in geci de piele si… atat. Pentru ca atractia serii din punct de vedere vestimentar a fost evident Róisín Marie Murphy.

Foto 11: Sunrise Avenue, o formaţie din ţara în care Andrei culege căpşuni

A durat atat de mult ca tehnicienii sa pregateasca scena incat oamenii s-au plictisit asteptand.Intre timp am dat o tura pe la Sunrise Avenue, care m-au dus cu gandul la niste Him mai tineri, dar fara vlaga (indreptatit) si de la care am migrat sa imbuc ceva. Intre timp Roisin era gata si a inceput sa schimbe tinutele. Avea cele mai elegante manusi rosii pe care le-am vazut, cu o croiala adanca pana la degete si niste bluze mulate care o fac fara indoiala dazzling cum spun englezii. Cu doua backing vocals de toata frumusetea si o aura aproape mistica, solista a carui nume nu stiu sa-l citesc – eu il pronunt in franceza – m-a lasat masca la “You Know Me Better” si “If We’re in Love”. Asteptarea a meritat.

Foto 12: Mrs. Murphy pe ecran

La Nelly Furtado nu am mai ajuns din motive lesne de inteles. Singura trupa pe care am asteptat-o in .ro 3 ani s-a decis intr-un final sa vina: Manu Chao cu ai lui Radio Bemba Sound System au fost de neoprit. Pe langa bonusul vizual – era imbracat cu tricolorul si cel auditiv-a pronuntat Bucureşti si nu alte cacaturi cosmice sclifosite sau variatiuni pe tema asta – totul, de la lumini pana la public, a fost exceptional.

Manu cântă în franceză, engleză, spaniolă, catalană, portugheză, galiţiană, arabă şi wolof. Ultima nici nu stiu ce inseamna. Important e ca el canta. Crescut in suburbiile Parisului a invatat multe de la artistii de pe strada si nu s-a sfiit niciodata sa-si faca publice convingerile religioase si politice. Muzica lui Manu Chao are numeroase influenţe: rock, sansoneta, salsa, reggae, ska şi raï (stil algerian). Sa ma apuc de toate epitetele din lume sa descriu cum a fost ar fi prea putin si poate ridicol sau chiar un semn de snobism. Asa ca ma abtin. Dar era atat de multa lume ca nu mai aveam aer. Stateam langa niste nemti si l-am rugat pe Mihai sa ma ridice sa vad publicul. Atunci mi-am dat seama ca am cei mai bine investiti 240 ron din viata mea. Si am cantat si am cantat si am cantat. Imi aminteste de replica aia din Fight Club ‘I ran. I ran until my muscles burned and my veins pumped battery acid. Then I ran some more.’

Foto 13: Manu Chao, tot pe ecran

Cam asa a fost si la mine doar ca ma dureau buzele si gleznele de la topaiala. Am vazut cateva fete bete care se mosheau in fata mea, am aflat ca G. Bush e cel mai mare terorist de pe planeta si ca nu conteaza ce limba vorbesti pentru ca toti intelegem o chitara si o toba. Manu ne-a multumit frumos pentru ca am stiut versurile de la “Welcome to Tijuana”, “Blood and Fire”, “Mala Vida” si “Rumba de Barcelona”. Stiau ei ca trebuie sa cante si piese mai vechi precum “Clandestino”, dar nici noi nu ne-am lasat mai prejos. Din pacate nu a fost si “Minha Galera” una din preferatele mele dar nu mai conteaza acum. Nu are rost sa insir playlistul; nu mai tin minte tot ce s-a scandat/interpretat. Ei au fost profund impresionati dupa 3 bisuri, au promis ca vor reveni, iar noi eram transpirati si cu ochii bulbucati ca niste broaste injectate cu energizante. Daca mai vin poate ii prinde si Nelly mai ales ca si ea voia sa-i vada cantand.

Am batut tot drumul ala pe caldura si praf. Sa ma bucur si sa beau o bere rece. Sa cunosc lume noua si sa ma relaxez. Sa-mi placa sa cred ca inca suntem liberi. Dar mai ales pentru ca speranta moare ultima.

Astept The Killers la anu` si pot sa dau coltu` linistita.

Foto 5: Deluka cu colanti de www.pitzipoanca.org

Ce nu-mi place la marile festivaluri e mancarea: scumpa si in cantitati microscopice. Nici Bestfestu` nu face exceptie. Marele avantaj e ca poti plati cu niste jetoane facute special pentru eveniment si nu trebuie sa porti bani gheata la tine. Dar noi ne-am dus pentru muzica si nu pentru altceva. Sambata dupa ce am pranzit in familie am ajuns abia pe la 18 la locul cu pricina tocmai la timp cand cantau Deluka. Ellie Innocenti si Kris Kovacs, s-au intalnit in 2004 in Birmingham, fiind la acea vreme implicati in proiecte diferite. Solista e foarte dezinvolta, avea niste colanti cu imprimeu de leopard si canta foarte inalt. Aducea fizic si vocal cu solista de la Yeah Yeah Yeahs, dar instrumental imi amintea de un sunet proaspat gen Franz Ferdinand.

Foto 6: Un tip de la The Hot Stewards cu tricou cu Dylan

Pe la 19 ne-am infiintat la The Hot Stewards, probabil sigur cea mai amuzanta formatie prezenta. Cei şase membri, toti cu numele de Steward – evident, formează un cover band ce cânta în varianta punk-rock hituri celebre ale anilor 80. Olandezi fiind, erau ‘fumati’, asa ca ne-au facut cunostinta cu Dylan din BH 90210, cu pantalonii lor de trening mulati si ne-au aratat cu degetul hotelul unde stau. Chiar daca muzical vorbind nu-mi mai place punkul asta nu m-a impiedicat sa ma distrez copios.

Peste Neo si Nouvelle Vague am sarit din motive lesne de inteles: Kaizer Chiefs si Manic Street Preachers, totul fiind in ordinea prioritatilor.

Foto 7: Manics pe un ecran

Manic Street Preachers au fost cea mai asteptata trupa de sambata. Dupa ce au tinut sa ne reaminteasca si ei ca membrul disparut in 1995 are mari sanse sa nu se mai intoarca (neoficial e foarte funny) , au inceput sa cante in uralele multimii. Manics sunt o trupa mai batrana decat credeam eu dar cu multa verva si pasiune.J ames Dean Bradfield ne-a zis ca vrea sa ne bucure cu “Umbrella” fiindca Rihanna este (si parafrazez) ‘a very nice lady with a very nice booty’ si ne-am extaziat, iar Nicky Wire a venit cu microfonul lui pufos, dar noua nu ne-a placut. Am asteptat sa vedem “Motorcycle Emptiness”, “AutumnSong” , “Your Love Alone Is Not Enough” si “You Stole The Sun From My Heart”. Lume multa, spre surprinderea mea foarte multi pusti si fete cu parul in vant, dar si oameni mai in varsta care-i asculta cu acelasi suflu de acum 10 ani.

Foto 8: Kaizer Chiefs

Cu chef de joaca ne-am dus mai ‘lalalala’ in gand la Kaizer Chiefs pe care i-am simpatizat cel mai mult fiindca sunt genul de trupa care stiu ca daca nu ai piese grozave, trebuie sa faci neaparat ceva sa compensezi pe scena, adica sa te urci pe stalpi si sa bagi crowd surfing. De pe Employment imi plac absolut toate piesele si solistul cel grasut (care intre timp e mai fit) a cantat exemplar ‘Oh My God”, ”Everyday I Love You Less and Less” si ”Ruby”. La “I Predict A Riot” si “Na Na Na Na Naa” eram iepurila-topaila, iar Ricky Wilson e un fel de Robbie in devenire. Cu lumini si incurajari au incheiat dupa bis, ireprosabil de profesionist ca doar is britanici. (ce naiba!)

Foto 9: Mihai şi Mădălina (gavozdita) la Silent Disco

Intre cateva pregatiri de scule pe scena m-am perindat si la Silent Disco, zona castilor wireless sa ma relaxez. De somn si de voie buna.

Si la mai mare!

P.S. La BestFest Aftershock nu am mai ajuns ca nu mai aveam bani.

Fiecare km parcurs pana la Bucale a meritat din plin. Am pornit noaptea intr-un accelerat puturos, friguros si fara locuri libere la clasa a 2-a si am ajuns dimineata intr-o caldura infernala la ceea ce se vrea a fi festivalul anului in Romania.

Am ajuns mai repede de ora 17, ora la care trebuia sa ma intalnesc cu reprezentanta Metropotam, Cristina, sa-mi dea invitatia pe 3 zile pe care am castigat-o. Caldura mare, lume relativ putina la ora aia, dar curioasa. Mi-am luat premiul, am vandut abonamentul pe care-l cumparasem deja si m-am pornit pe betoanele din incinta Romexpo. Ma bucur ca au reusit sa amenajeze totul la standarde internationale si ca fac verificarile de rutina pentru siguranta participantilor la festival mai ceva ca de 23 August.

Foto 1: Un tip cu şapcă bea ceva şi refuză să se uite la Apollo 440

Revenind… In prima zi am ratat warmup-ul, dar am vazut parte din reprezentatia NSK, la cererea unor cunostinte cu care m-am intalnit acolo. Legat de NSK… stiam cu ce se ocupa, chiar daca nu am putut sa-i ascult de la infiintare. Ne-am holbat o vreme dupa care am purces de la scena Dacia (introdusa de organizatori anul acesta si in opinia mea o mare porcarie pentru ca m-a impiedicat sa vad toate trupele care-mi plac) spre cele 2 scene principale unde se pregateau Apollo 440. Marturisesc sincer ca am vrut sa-i vad de cand am aflat de existenta Bestfest si asta pentru ca mereu am considerat ca inainte de Prodigy au fost Apollo 440. Cand am ajuns la ’stage’ mi-a fost dat sa vad un solist cam agitat imbracat in niste pantaloni tigareta, in carouri, foarte punk si niste tipi mai in varsta si ’scrobiti’. Nu vreau sa fiu rautacioasa dar aratau destul de obositi. Am asteptat sa vad ce playlist au, dar am recunoscut din prima doar “Stop The Rock” care suna ca pe CD si asta pentru ca era de pe CD. S-au laudat ca tobosarul e roman, dar pe mine una asta nu m-a miscat. Imi pare rau ca m-au surprins neplacut, dar parca erau din alt film, asa ca mi-am luat dezamagirea cu mine si am decis sa ne miscam la Miss Platnum, inainte sa rasune “Ain’t Talking ’bout Dub”.

Intre cele 2 puncte de reper mari ale festivalului era o distanta considerabila asa ca am ajuns la Miss Platnum cand era (cred) pe la jumatatea reprezentatiei sale. Personal nu am mai auzit de ea pana acum, dar am fost curioasa sa vad ce poate, auzindu-se vorba prin targ ca e romanca plecata in Germania. Un show dragut cu 2 dansatoare mulatre care horeau de zor, costume romanesti, cativa instrumentisti bunicei si cantece pentru gurmanzi.

Foto 2: Alanis Morissette proiectată pe un ecran

Atractia serii a fost pentru noi si restul de vreo 8000 de oameni Alanis Morissette, vizibil obosita si mai plinuta decat o stiam eu, dar finuta si cu o voce care m-a speriat (in sensul bun al cuvantului). Mai melodioasa decat acum 5 ani, dar timida ne-a cantat asa cum era de asteptat de pe “Flavors of Entanglement”, album pe care spre rusinea mea am reusit sa-l ascult doar de 2 ori, dar am bifat “Moratorium” care e una din preferatele mele. Pe mine una m-a convins cat de usor canta, pasional dar si de profesionalismul de care a dat dovada netratand Romania ca o tara ‘de jos’ cum obisnuiau sa faca pana acum ceva vreme ceilalti artisti straini care se mai perindau pe aici. Fara jena pot sa afirm ca show-ul Alanis a fost unul de nota 10. Am categorisit-o “cea mai unitara trupa” (chiar si vestimentar vorbind), daca exista asa ceva si m-am amuzat ca avea un tobosar care semana cu Ben din ‘Lost’. A incheiat de zile mari cu “Ironic” & “Thank U”.

Foto 3: Cypress Hill dând autografe la fani

Din pacate am ratat Cypress Hill, pe scena din faţa plajei, de la intrare. Am reusit sa aud doar cateva acorduri si jumatate de piesa, dar nu-mi pare rau ca stiu ca aveau flow bun, prestau live si era multa lume in fata scenei. Am compensat cu un autograf de la ei.

Trupa pe care am insistat sa o vad este UNKLE. De la mine primesc calificativul de ‘cea mai buna performanta live’ cu sunete, efecte, jocuri de lumini. Am ratat Reign deoarece exact in acel moment Mihai ma tragea de mana sa vedem (ulterior singura) piesa de la Cypress Hill, dar ne-am reintors repede la scena sa prindem Burn My Shadow. Intr-o prima faza am crezut ca vin la Bucuresti cu Ian Brown, dar nu am reusit sa aflu totusi cine a fost solistul care a urcat cu ei pe scena. Sa-mi fie scuzate inexactitatile astea dar UNKLE au avut mereu o componenta instabila asa ca nu mai sunt la curent cu noutatile legate de ei. Je stie ca UNKLE sunt ‘muzica de noapte’ asa cum au zis-o si ei, doar au tinut sa incheie fenomenal cu “In a State” si “Eye 4 an Eye”. Uh Uh! *Ei vizibil satisfacuti * eu extaziata…

Foto 4: U.N.C.H.I.U.L. prestând în lumină mov

Marturisesc honestly ca nu stiu nimic legat de DJ-ii de la festival pentru ca nu m-am interesat si nici n-am dat cu ochiu’ pe acolo. (Nota: Aceasta afirmatie este valabila pentru toate cele 3 zile de festival)

BIS!BIS!

M-am dus la ‘Insomnia‘ din 2 motive: pentru ca era singurul film gratis si pentru ca si eu sunt oarecum insomniaca. Raluca a adormit la jumatate ca un prunc, iar eu cascam ca o veverita. Plin de lume ca doar duh! e gratis care de care mai pestrita. In principiu e cul ca merge lumea la film fie el si o proiectie la TIFF.

Alan Berliner s-a luptat toata viata cu lipsa somnului. Tatal lui nu i-a spus niciodata ca poate fi o chestie genetica, mai ales ca si bunicul sau a suferit de asa ceva. Omul care doarme putin, se odihneste putin si e mereu macinat de griji. Desi doarme doar 2 ore pe noapte, in medie, Alan reuseste sa creeze cel mai bine noaptea cand e liniste si nu-l deranjeaza nimeni. Nereusind sa se puna pe linia de plutire, regizorul apeleaza la 5 specialisti in domeniu in incercarea lui de a-si trata ‘boala’.

In acelasi timp filmul este o autobiografie: sunt intervievate cele mai importante femei din viata lui: mama, sora si sotia lui. Cu primul lui copil pe cale sa se nasca, Alan incepe sa se gandeasca tot mai mult la un aspect pe care l-a neglijat pana acum: daca pruncul lui va mosteni insomnia-i de-o viata?

Berliner ne primeste in casa lui, ne arata poze vechi ale mamei, tatalui si bunicului sau, colectia impresionanta de materiale audio-video pe care le-a strans pentru documentarele sale si ne povesteste despre obiceiurile lui de zi cu zi. Ordonat pana la limita obsesiei, Berliner este un tip cu capul pe umeri, dar perfectionist, trasatura de caracter care poate fi considerata unul din motivele insomniei lui.

Pe scurt e un documentar foarte bun. M-a amuzat ziua cand Berliner a baut cafea. Ar trebui sa ma filmez si eu cand fac asta, voi da un nou sens expresiei pe care o folosesc atat de des : ‘veverita pe prafuri’.

Lasand la o parte umorul meu complet deplasat, pot afirma ca, fie ca esti pasare de noapte (ca mine) ori zburatoare de zi, “Wide Awake’ e un film la care sa te uiti cu ochii mari. Sau daca nu, sa adormi cu zambetul pe buze, precum colega mea Raluca.

P.S. La intrare l-am vazut pe Florin Piersic Jr.

Nu stiu sa citesc titlul corect in nemteste, dar stiu ca inseamna În fiecare zi e duminică. Ar fi bine daca ar fi la fel si pentru mine poate nu as mai avea atatea griji legate de licenta, iar d-soarele la moda nu s-ar mai gandi la ce sa-si asorteze unghiile.

Filmul e facut in 2007 si la prezentarea lui la TIFF regizorul a stat in sala si dupa proiectie a raspuns intrebarilor publicului, dar despre asta cateva randuri mai jos.

De ce (nu) recomand filmul?

Inspirat din fapte reale, actiunea se petrece undeva in Polonia, intr-un orasel de provincie, unde un grup de tineri abandoneaza scoala pentru a-si duce zilele pe strazi, band vodka ieftina, bere, fumand, furand si talharind. Personajele principale sunt 2 prieteni Adam si Tommek, unul introvertit si oarecum religios, crescut de bunica in spiritul corectitudinii, celalalt intr-o constanta nevoie de a fi centrul atentiei, fara familie si pasionat de tatuaje.

Cei 2 isi fac veacul impreuna cu amicii din grup in fata blocului, prin parcuri si hale parasite, ocupandu-se cu mici furtisaguri. Ei sunt plictisiti ca nu reusesc sa-si imbunatateasca viata, deprimati de locul in care traiesc, fara nici o perspectiva de viitor, iar Tommek pariaza ca Adam nu ar putea sa ucida un om. Ceea ce la inceput se vrea a fi o gluma, degenereaza prin prisma poftei de violenta a celor doi si asistam la o scena in care un trecator este batut si ucis cu o furculita + o sticla de bautura.

Inlantuirea oarecum fireasca a faptelor ii duce pe cei doi la un institut de corectie si apoi la inchisoare, unde sunt judecati in regim de adulti, desi aveau doar 16 ani la data condamnarii. Neavand remuscari primesc o sentinta de 25 de ani, urmand a se desparti si a nu se mai intalni niciodata.

Mi-a placut la nebunie coloana sonora de pe care am recunoscut Babyshambles – Fuck Forever si finalul Portishead – Roads. Mi-a placut unghiul de filmare, cadrele si culorile terne, imbracamintea personajelor. Mi-a amintit de comunismul imediat urmator anului `90, de cum stateam si noi la bloc mancand seminte si povestind. Diferenta e ca eu de plictiseala ma dadeam cu bicicleta si nu omoram oameni. Am remarcat un personaj principal feminin puternic si stabil.

Mi-a displacut motivatia filmului. Inexistenta. Adica e violenta bruta. Fara rost. S-ar putea spune ca eroii provin din familii destramate, cu antecedente criminale si totul are un izvor genetic. Dar povestea e relativ overrated, nu e cu nimic mai presus de violenta pe care o vad zilnic in orasul meu natal sau fata de dramele existentiale ale oamenilor ucisi de alti oameni in New York, Sofia sau chiar Bucuresti (de exemplu) .Sarah, singura persoana care ar putea sa impiedice tragedia nu face nimic in privinta asta, decat atunci cand e prea tarziu.

In final, regizorul a acordat un interviu. Am ramas si eu sa vad ce zice. Un om modest, creativ si prietenos, care a scris si scenariul, dar care nu a stiut ca Tommek, unul din personajele sale principale, da singura replica memorabila din film (si aici parafrazez): ‘Fiecare avem in noi un dram de violenta care asteapta sa iasa la iveala’.
Un mare minus pentru povestea mult prea simplista. Eu as fi ucis unul din personajele principale. Dar asta sunt numai eu. Go check it out!